Revenind la mine…povestea de la inceputul anului a continuat in aprilie cand mi-am sarbatorit majoratul. De data asta fara petrecere, dar tin minte ca am primit muuuulte flori, de la colegi, la scoala. Si normal de la ai mei… A fost apoi sfarsitul anului scolar, cu serenade si petercere de sfarsit de liceu, cu sonete si fotografii, cu ramas bun si promisiuni de revedere…din pacate nu ne-am vazut niciodata, desi anul acesta s-au implinit 20 de ani…Pe multi dintre colegi cred ca nu i-as mai recunoaste…Iar apoi bacul, admiterea la facultate, intr-o vara pe care cu greu as putea sa o uit. Ma vad si acum stand intr-o banca la liceul Cosbuc din Cluj, acolo unde timp de 3 zile mi-am stors creierii la mate, fizica si chimie…iar apoi asteptarea…si apoi afisarea rezultatelor. Concuram pe 25 de locuri, la Facultatea de Chimie si Tehnologie Chimica, sectia chimie organica. Daca nu intram pe cele 25 de locuri, ma asteptau cele 100 de locuri la profesori, eram tentata sa renunt si sa incerc anul viitor…nu voiam deloc sa devin profesoara, nu ma sint in largul meu sa vorbesc in fata a zeci de perechi de ochi care ma urmaresc…Am avut noroc, am intrat a 18-a. Asadar in octombrie incepeam la Cluj o noua etapa din viata mea…In acelasi an a urmat primul sarut, primele discoteci(ce discoteci erau pe vremea aceea la Casa Studentilor…dupamasa de la 16 la 20, apoi ne plimbam de nebuni pe strazi, prin zapada…). Ne-au trimis acasa pe 18 decembrie, n-am participat efectiv la Revolutie. Dar imi amintesc si acum totul de parca ar fi fost ieri…tot ce vedeam la tv, toata emotia impletita cu bucurie a acelor zile…Tin minte ca a fost primul Craciun in care am mers la colindat fara sa ne jenam sa cantam pe strazi colinde si cantece patriotice, eram LIBERI!!! Eram tineri, cu toata viata inainte…o viata din care au trecut deja 20 de ani…in care s-au intamplat atatea…

Zilele acestea sunt triste din alt motiv pentru mine, fara nici o legatura cu revolutia, e doar o coincidenta. In 22 decembrie cativa ani mai tarziu dupa Revolutie, tata s-a internat in spital. Bolnav de cancer, se apropia de sfarsit. Sfarit care a venit la cateva zile dupa revelion. Ani de zile, am rememorat zi dupa zi aceste momente, zi de zi am uitat de alte evenimente ce au avut loc in acelasi timp, cu cativa ani inainte…Azi mi-am amintit de Revolutie, zilele urmatoare imi voi aminti de tata…

Bradul de dupa 20 de ani e acesta, l-am impodobit aseara:

salmi

Iar azi am primit o veste minunata: am fost acceptata la unul dintre cursuri la facultate, la cel de-al doilea sunt prima pe lista de rezerve. Daca cineva care s-a inscris renunta la curs(si sunt sanse mari sa se intample asta, pentru ca aici lumea se inscrie la mai multe cursuri, urmand apoi sa aleaga ce le convine mai mult, asa am facut si eu de fapt) voi lua si cel de-al doilea curs. Zilele astea cu bune si cu rele…cu bucurii si tristeti, adunate in 20 de ani…

Pe forumul ZC, aisel ne spune pe scurt:

tiiii… Papa, ce imi facusi tu mie de ma pusesi sa ma gindesc la tineretea mea nelinistita!  Sarc Cind o sa am timp o sa povestesc si eu cum am demonstrat in Bucuresti, cum am batut la poarta Ambasadei Canadei si am cerut sa ies din tara, cum mi-am luat bunica de 73 de ani de mina si, la 19 ani, am plecat spre o noua viata lasind totul in urma… Ce vremuri, dom’le…

Lala ne povesteste:

luni, 21 decembrie 2009
Dupa 20 de ani

Azi se implinesc 20 de ani de la mitingul prezentat in fotografia de mai sus.
Ultimul miting al lui Ceausescu din 21 decembrie 1989. Miting care ajutat de timisorenii veniti special pentru a protesta a avut efectul scontat :revolta bucurestenilor.

Aveam 14 ani , eleva in clasa a opta si am fost prezenta la acest miting, nu de buna voie ci din datorie civica a scolii .
Nu mi-a parut rau ca am fost. Acel “alo, alo” disperat nu il voi uita niciodata, stupoarea oamenilor din jurul meu cand realizau ca altii au curaj sa ridice vocea si sa protesteze, apoi usor, usor toata lumea sau oricum multi dintre noi sa huiduie.
Asa ceva nu se mai pomenise.
De unde eram nu il vedeam prea bine dar ii auzeam vocea gatuita de soc “alo, alo, cetateni “.

Tin minte ca diriginta noastra in momentul in care au inceput imbrancelile si aruncarea pancardelor ne-a rugat insistent sa plecam repede spre casa ca suntem doar niste copii si sa nu fim striviti sau loviti.

Si am plecat. Nu acasa ci pe Lipscani unde lucra bunicul meu .Si acum imi aduc aminte expresia de stupoare cand i-am povestit ce se intamplase la miting. Ca orice alt roman , in acel moment primul gest a fost sa mearga in depozit si sa dea drumul la radio pe Europa Libera.
Il ascultasem si acasa mai ales dupa evenimentele de la Timisoara dar la servici era un lucru absolut prohibitiv. Si totusi cei 6 oameni prezenti au navalit in jurul radioului in speranta ca vor auzi noutati.
La ora 17.00 s-a inchis magazinul si am plecat spre casa. In piata Universitatii erau deja stransi oameni, aparusera si taburile, nu imi aduc aminte daca am auzit arme ci doar stigate de “libertate”.

Aici povestea este completata de sotul meu ce era student in noaptea de 21-22 decembrie si a fost in piata si la televiziune . Impreuna cu alti colegi au fost de fata cand a aparut prima camasa patata de sange la Universitate. A vazut oameni impuscati, cativa din prietenii lui au avut ghinionul de a fi urcati in dubele militiei.

A visat libertate, a trait euforia momentului.

Imi amintesc in zilele urmatoare cand treceam pe langa cimitirul Belu si erau zeci de oameni ce isi jeleau mortii.
Imi amintesc ca am privit la televizor procesul lui Ceausescu.Si desi eram foarte tanara sau poate exact din acest motiv mi s-a parut o parodie, ceva facut la repezeala cu scopul de a scapa de ei.

Ulterior, peste ani am ramas la concluzia initiala.

Sunt momente pe care nu stiu daca povestite exprima ce am simtit, trait, experimentat in acele zile de sfarsit de an 1989. Sunt lucruri pe care sunt convinsa copiii mei nu le vor intelege, le vor lua din cartea de istorie si vor fi povesti asa cum a fost pentru noi rascoala lui Horea sau orice alt eveniment istoric.

Pentru noi cei care am trait momentul va fi mereu mai mult decat o fila de istorie.
Am trait pe viu schimbarea unei epoci.
Ca a fost bine, ca a fost rau, a fost experienta noastra.

Poate ca acum dupa 20 de ani nu este implinirea dorintelor celor care au murit, poate nu este ceea ce ei au visat.
Dar un lucru este cert: este o alta epoca.
Depinde doar de noi sa o facem asa cum am visat.
Avem libertatea de a spune tot ce gandim. Aceasta libertate nu exista in urma cu 20 de ani.
Voi aprinde mereu o lumanare in ziua de 21. Este pentru a lumina drumul celor plecati dintre noi pentru un vis de libertate.

marți, 22 decembrie 2009
Prima manifestare democratica – dupa 20 de ani- partea a doua

Ca sa inchei tot cu o amintire personala :

- primele zile de scoala din trimestrul II, clasa a opta, ianuarie 1990

Eram clar intr-o noua era, profesorii erau si ei bulversati, noi eram sub impresia a ceea ce vedeam pe strada, acasa si mai ales la televizor.

” Jos comunismul” si “Libertate ” erau lozincile ce ne sunasera in urechi toata vacanta de iarna .
Ceausescu murise, regimul lui cazuse, oamenii erau optimisti, pentru primele dati se putea vorbi liber pe strada, in case, era o atmosfera plina de sperante.

Asa incat au fost zilele in care am venit la scoala pentru prima data in opt ani de zile fara uniforme, fara cravatele de pionieri la gat, fara cordelute si fara matricole. Era modul nostru de a arata ca suntem liberi.
Mai mult decat atat prima manifestare democratica , a fost refuzul categoric de a intra la ora de romana condusa de “minunata” fosta secretara de partid pe scoala, o afona in ale materiei, ce avea nevoie de un caietel din care sa citeasca ce trebuia sa predea.
Un simulacru de profesor strecurat si insinuat printre niste oameni adevarati, dascali de elita, pe care si acum imi aduc aminte ,cu recunostinta si mandrie, ca am avut norocul sa invat de la dansii.

Asa ca , noi, clasa a opta A, am stat pe holul scolii 2 ore refuzand sa o mai suportam la ore. In termeni moderni, aflati ulterior, am facut greva.
Greva soldata cu un succes : acela de a ne muta programul in ciclul de dimineata si un insucces partial – de a nu scapa de martofoaica.
A fost nevoita sa plece din scoala in urmatorul an scolar . Macar atat.
De noi s-a cam ferit in lunile ce au urmat. Evenimentele o socasera, noi fusesem bomboana de pe coliva.

Destul de ciudat, sau poate nu, cum rasar instinctele curajoase la cei tineri si foarte tineri.
Dupa mai multi ani vorbind cu directoarea scolii am aflat impresiile de culise ale grevei noastre .
Adulti impresionati de inocenta noastra si de claritatea cu care niste copii pot taxa incompetenta.

Si daca tot am amintit de dascalii mei din ciclul gimnazial este cazul sa aduc si un omagiu acelora care imi vor ramane pentru totdeauna in memorie ca fiind oamenii ce m-au ajutat sa ma formez ca viitor adult.

Unii dintre dansii poate nici macar nu mai sunt printre noi.

Am avut norocul de a intalni un grup de dascali minunati, cum cu exceptia a doi in liceu nu am mai avut parte in viata mea de elev.

Noi am fost o clasa extrem de unita si sudata. Eram prieteni buni, ne ajutam, competitia era la loc de frunte dar in acelasi timp am fost foarte solidari unii cu altii. Am mers in fiecare vacanta in tabere ( cate 3 pe an ) si am facut minim 2 excursii pe trimestru de-a lungul a patru ani de scoala. Deci ne cunosteam bine intre noi si aveam o relatie absolut speciala cu profesorii nostri.

Am avut profesor de chimie la care nu intrazneai sa clipesti in timpul orei, era extrem de sever, foarte stapan pe materia predata dar care nu se sfia sa indeplineasca o porunca de mersul piticului in autocar daca pierduse la joc.

Am avut o profesoara de fizica care scotea olimpici pe banda rulanta dar care nu se supara ca ii furai pauza pentru a i te jelui pentru cine stie ce problema aveai, de cele mai multe ori extra scolara. Si care avea mereu un sfat bun pentru tine. Aceiasi profesoara la care nu intrazneai, de jena, sa vi cu lectia neinvatata dar care se tavalea in zapada cu noi construind cazemate la munte, in tabere .

Am fost o clasa de olimpici datorita lor, am intrat in licee cu un bagaj de cunostinte impresionant, fiind clasa din care toata lumea a intrat la licee bune fara meditatii , cu exceptia romanei, unde daca nu aveai norocul sa iti explice cineva acasa ca mie, trebuia sa suplinesti incompetenta martofoaicei de care pomeneam mai sus. Si caruia i-am subtilizat caietul si i l-am inapoiat dupa doua saptamani de chin, in cutia postala a scolii. A fost cea mai frumoasa razbunare a clasei a opta .
Trebuie sa adaug aici si efortul primei noastre profesoare de romana, cea pe care am avut-o in clasa a cincea si de la care ne-a furat incompetenta, ca eram 10 olimpici in acel moment si dadeam bine la dosar, care saraca in timpul ei liber si fara absolut nicio plata a facut cercuri de romana cu noi pana am terminat scoala, pentru a suplini macar un pic lipsa de cunostinte a liderei de partid.

Ar fi multe de povestit despre acei patru ani de scoala. Pentru mine au fost magici, imi vor ramane mereu in amintire. Si nu numai datorita profesorilor de fizica si chimie ci si a celor de istorie, matematica, engleza, sport si geografie. Oameni minunati carora le multumesc.

Deceptionant insa a fost faptul ca in urmatorii 4 ani de liceu am nimerit cea mai dezbinata clasa posibila, lucru mult cultivat de diriginta noastra ce se hranea cred cu lozinca “dezbina si cucereste”.
Norocul meu si a celor cateva prietene ale mele ca mai existau si clase paralele ce vedeau viata de licean un pic diferit.

Raluca ne povesteste:

O amintire de-atunci

În noaptea de 22 spre 23 decembrie, mă lăfăiam într-un pat prea mare pentru mine. Ca niciodată, de două zile mama insista să dorm la ei în dormitor. Era probabil nevoia ei să mă aibă aproape în zilele acelea atât de altfel.

Eram doar noi două acasă, tata fiind încă la fabrică, unde se tot organizau tot felul ce celule de apărare. Era undeva după miezul nopții, când m-a trezit și m-a scos pe balcon. Buimacă, îmi aduc aminte că am început să cercetez cerul în căutarea unui obiect neidentificat. Nici nu am apucat să îmi manifest dezamăgirea, că mama apare cu un scaun pe care îl poziționează aproape de geamul care separa balconul nostru de cel al vecinilor de palier și mă ajută să trec dincolo. Pe moment nu am priceput chiar nimic din echilibristica în pijama de la etajul trei…Imediat în urma mea a sărit și mama, bineînțeles.

Acum încercați să vă imaginați cam ce-au gândit vecini noștri când ne-au văzut în pijama, în balconul lor. Cum spuneam, erau într-adevăr niște zile speciale, dar eu în locul lor m-aș fi speriat al naibii…
În timp ce li se dădeau explicații, am început să înțeleg și eu cum stau lucrurile. Erau teroriștii. La noi la ușă. Încercau să intre.

Primul lucru pe care l-au făcut vecinii noștri a fost să ne dea niște jersee. Apoi am ieșit cu toții pe casa scării și am mai convocat încă vreo trei familii, să stabilească un plan de bătaie.
Cumva, teama inițială a început să dispară, pe măsură ce adrenalina punea stăpânire pe toate fibrele ființei mele care avea parte de cea mai mare aventură din cei zece ani ai mei.

Până la urmă, șeful de bloc și-a adunat toate puterile și a hotărât că va merge singur să vadă.

Mi s-a părut un act suprem de curaj.

Bineînțeles că nu a găsit nici urmă de terorist. Era doar tata, venit de la fabrică și care, după ce își uitase cheile, încercând din răsputeri să nu mă trezească, a apăsat clanța și apoi a început să bată încet în ușă.

Atunci au aflat și vecinii că mama nu îndrăznise nici măcar să se uite pe vizor, de frică să nu fie împușcată în ochi…

Acum, la douăzeci de ani după, am senzația că nu doar ea a fost păcălită în zilele alea.

Nu aș vrea să transmit un mesaj greșit, știu că au murit mulți oameni nevinovați, știu totodată că era momentul să se întâmple schimbarea, să ieșim din totalitarism, dar sentimentul de farsă nu a dispărut nici acum. Sunt convinsă că vor mai trece niște ani buni până să aflăm adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în acel decembrie…

earthwalker povesteste:

revolutie la Braila

ii raspund si eu distinsei doamne papadie aurie, care ne-a provocat sa povestim cum am petrecut timpurile revolutiei.

eram de 22 anisori, profesoara intr-un sat din banat. pe la mijlocul lui  decembrie am plecat in vacanta. mai cu autostopul, mai cu trenul, am ajuns la bucuresti si am innoptat, ca de obicei, la un bun prieten, ofiter in armata. a doua zi dimineata el a plecat ca se daduse alarma mare in armata si nu s-a intors  zile la rand. alarmati si noi,am rasucit butoanele la radio si am aflat de la radio france international despre ce se intampla la timisoara. am asteptat cateva zile  sa se petreaca ceva si in bucuresti, dar nu ne puneam mari sperante. asa ca am plecat la parintii mei la braila. cand am ajuns, incepuse si la bucuresti.  pe 22 mi-a zis o vecina pe scari, ia du-te si te uita la televizor, sa vezi ca a picat ceausescu. am plecat cu aldracu spre “casa alba”, sediul primariei si al pcr judetean, sau cum naiba se numea. se aduna lume si plangeam si radeam ca in cea mai frumoasa zi a vietii noastre. atunci, in prima zi,nu a tras nimeni, a doua zi insa in braila au inceput sa traga destul de rau.

musiu aldracu isi dorea tare mult sa plece la bucuresti sa apere televiziunea.  i-am bagat in cada cu apa hainele  mai groase, chipurile la spalat, ca sa nu poata sa plece. a trebuit sa se multumeasca cu paza unui pod  de peste calea ferata din braila.

in rest, in jurul blocului se dadeau lupte grele cu “teroristii” adica te miri cine arata cu degetul in cele 4 zari si soldatii trageau unde se nimerea. am vazut atata prostie de m-am ingrozit. trageau absolut aiurea si lumea se amuza inventand teroristi. precis multi au murit din greseli   tragice. cel putin in braila.

n-am dormit mai deloc in noptile alea .cel mai frica imi era ca revine ceasca. pana nu l-am vazut mort nu m-am linistit. daca eram acolo, l-as fi impuscat eu singura, nu as fi avut nevoie de ajutor. pana in ultima clipa am temurat ca s-ar putea sa il salveze cineva. mi-era ingrozitor de teama sa nu se intoarca la bucuresti si sa omoare pe toti oamenii aia iesiti in strada.

apoi au urmat anii 90. asa cum au fost ei, cu lipsuri si dezamagiri si cu iluzia ca tara o sa infloreasca, altii mai frumosi n-am avut, aia au fost anii tineretii noastre.

greu sa te obisnuiesti cu gandul ca lucrurile  minunate nu aduc intotdeauna minuni, sau ca lucrurile ingrozitoare iti pot deschide orizonturi. cred ca asa reflecteaza si boul de  ceasca prin iad acolo despre  cum i-au pus-o studentii de atunci, decreteii lui multiubiti,  de l-au dat jos. la atata am folosit si noi, dupa aia ne-am imprastiat in 4 zari, ne-am strecurat fara glorie, ne rade lumea ca suntem nostalgici, in general,nu se prea mai aude de noi.

sirimie povesteste :

Revolutia mea: Cum au murit oameni la Cugir

Pe 15-16 decembrie eram la Alba Iulia in tabara de fizica – era vacanta. Nu prea aveam eu chef de fizica si era cam frig in internatul cu 50 de paturi. Mama a aflat ca se intimpla ceva la Timisoara de la niste prieteni de familie care aveau rude in Timisoara si a venit dupa mine. M-am intors acasa.Pe 21 decembrie eram acasa la Cugir cu sora-mea si faceam noi activitati banale de vacanta cind a venit tata mai repede de la servici si ne-a spus ca se intimpla ceva, ca Ceausescu a fost huiduit la manifestatie. Nu mai imi amintesc daca mama a venit si ea repede, tata zicea ca de la uzina de sus (Uzina Mecanica Cugir) vin muncitori protestind. Noi am insistat foarte mult sa iesim “in oras” sa vedem ce se intimpla. Am mers pe “bulevard” (adica pe principala artera unde se facea promenada din oras) pina cind am vazut undeva printre blocuri fum, unii au rasturnat masini si le-au dat foc, si se auzeau si suieraturi de gloante. In momentul ala tata ne-a luat hotarit si ne-am intors acasa.

Se facuse seara si noi stateam in casa cu lumina stinsa si cu draperiile trase. Noi stateam in centru si am vazut manifestantii cum au vandalizat o librarie care era la coltul blocului. Pe urma am vazut cum au vandalizat un garaj dintr-un bloc alaturat, era un bloc “proprietate personala” al unui sef peste magazii cu alimente. Ai mei tot auzeau zvonuri ca vin elicoptere prin oras sa atace uzina de armament, etc.

22 decembrie – mama si tata au plecat la servici. Eu am plecat pe strazi sa vad ce s-a intimplat (nu am luat-o pe sora-mea ca era periculos :) ). La iesirea din blocul meu era plin de hirtie igienica si hirtie de impachetat, de la libraria vandalizata. Nu a mai ramas nici o carte. Pe bulevard alte librarii vandalizate. Am mers la militie, au ars citeva masini de militie iar la sediul militiei era un cadavru ars aproape complet si pe drum, inconjurat de multi oameni, alt cadavru pe care il mutilau. Am mers la spital la mama, cind m-a vazut s-a ingalbenit. Orasul era fara nici un fel de autoritate, au vandalizat apartamentele primarului si a mai multor fruntasi. Lumea nu stia ce sa faca si astepta, circulau ceva vesti despre ce se intimpla la Bucuresti dar nimeni nu stia nimic sigur.

M-am intors acasa cu mama, a venit si tata si am plecat cu tata si cu sora-mea in plimbari. Tata cauta prieteni de-ai lui sa afle ce se intimpla. Pe la 11 parca eram pe strada si niste necunoscuti au inceput sa strige ca la radio au anuntat ca Ceausescu a fugit si ca sintem liberi.

Am intrat impreuna cu alti necunoscuti intr-un apartament al altor necunoscuti sa auzim la radio ca sintem liberi si ne imbratisam unii pe altii. Nu am sa uit niciodata momentul ala. Eu eram adolescenta si credeam in lucruri mari, si tocmai un lucru nemaipomenit se intimpla exact atunci.

-2-

Ce s-a intimplat in Cugir pe 21 decembrie:

Muncitorii au pornit in mars de protest si s-au oprit la sediul Militiei. Acolo au vandalizat masinile de politie si au cerut ca toti militienii sa plece. Seful de post si inca un ofiter au refuzat sa plece, ei aveau ordinele lor. Oamenii au dat foc la Militie. Seful de post, Pop, a murit carbonizat in timp ce incerca sa scape. Celalalt cred ca a fost linsat pe strada. Cadavrele au ramas acolo pina pe 22-23. Nimeni nu a fost invinovatit de crima. Toti oamenii din Cugir sint de acord ca cei doi nu ar fi trebuit sa moara, ca au fost la locul nepotrivit, si compatimesc familiile lor.

Dupa asta multimea a mers sa vandalizeze apartamentele primarului si a unui sef de alimentara de la judet. Al doilea avea garajul de unde am vazut si noi ca scot unii lucruri si le dau foc. Circulau zvonuri ca au gasit o gramada de adidasi (pe vremea aia erai mare sfab daca aveai adidasi sau blugi) si pe urma s-a spus ca au gresit garajul, ca de fapt au vandalizat un garaj vecin.

Nu tin minte ca teroarea sa fi durat in Cugir mai mult dupa 22 decembrie. Stiu ca ne uitam la televizor tot timpul, ne uitam cum cautau teroristi si cum ofiteri superiori din Securitate dadeau in continuare ordine. Am vazut procesul lui Ceausescu fara sa apara cei care il judecau, pe urma am aflat ca l-au executat. Mai tirziu am aflat ca in occident circula caseta completa cu procesul si executia, la noi nu. Aparusera ziare care criticau noua putere, eu le-am strins dar cind am plecat la facultate ai mei le-au folosit – si gata cu colectia mea de ziare de la Revolutie. Toata lumea incepuse sa faca politica, a inceput devalorizarea leului, saracia. Adica democratia…

crinuta povesteste:

Brad cu globuri de la revolutie

Abia mă făcuseră pionier. Eram în clasa a doua. După două luni de comandant de detașament, toți și-au rupt șnururile de pe umăr. Și au au găurit un steag. Iar noi nu am mai putut găti bradul de Crăciun. Începuse revoluția și tata nu ne dădea voie să ieșim din casă, să mergem să ne cumpărăm globuri. Așa a început Revoluția.

Eram la Brăila și nu-mi amintesc decât îngrijorarea de pe chipul părinților atunci când se striga: “A căzut Ceaușescu!”. Parcă se bucurau și parcă le era teamă. Era pentru prima dată la noi în casa când ei vorbeau șoptit, pe după colț. Până în Ajunul Crăciunului doar tata a ieșit din casă. Ne cumpăra tot ce aveam nevoie de mâncare și apoi pleca. La căteva blocuri mai încolo se trăgea. Se auzea foarte bine de la noi din casă. Auzeam de teroriști, de securitate, de om împușcat în casă, de alții cu glonț în tabloul din sufragerie. Cineva chiar ne spusese să dormim pe jos, iar ziua să stăm cât mai mult asezați, să ne ferim de gloanțe rătăcite.

În ziua de Ajun am plecat cu mama să ne luam globurile. Părinții hotărâseră că trebuie să avem brad. Mergeam pe lângă gardurile unor blocuri în construcție. Mama mergea aplecată și ne ținea strâns de mână. Deși îi ajungeam până la brâu, o imitam și mergeam cu capul plecat. La alimentara ne-am oprit. Era scandal. Un om fusese împușcat la rând la pâine. Am ocolit, am mers cu pași grăbiți, eu mai mult alergând, am luat globuri, iar mama și-a recăpătat suflul abia în casă.

În ziua de Crăciun a venit descătușarea: l-au împușcat! Știu că tata a zis: “Nu trebuiau să-l împuște! Nu în ziua de Crăciun!”

Mama lui Matei povesteste:

Dupa 20 de ani
Acum 20 de ani am crezut în renaștere!
Chiar dacă nu înțelegeam exact ce se întâmplă, înțelegeam din conversațiile conspirative ale părinților că ceva se întâmplă.

Îmi amintesc niște pături groase în geamuri, îmi amintesc pachetele pe care le făcea mama și alții din bloc grupului care păzea cu schimbul strada. Pentru că da, se impunea paza, doar fuseseră văzuți niște indivizi suspecți prin împrejurimi!

Îmi amintesc cizmele mele gri de fâș pe care mi le priveam cum înaintează pe asfalt atunci când am ieșit prima dată din casă, dupa multă vreme, trimisă de mama să iau “pîine”.

Îmi mai amintesc că tata a însoțit o mătușă de-a mea din alt oraș până în Piața Revoluției ca să vadă ce se întâmplă.

Îmi amintesc că mult timp după aceea mă tot uitam la clădiri și căutam urme de gloanțe.

Îmi amintesc că vedeam fețe necunoscute la televizor, în pulovere tricotate de mână, oameni frenetici, haotici.

Îmi amintesc că înțelegeam și nu înțelegeam bucuria mocnită a celor din jurul meu. Le era încă frică să izbucnească în larcrimi de fericire pentru ce se întâmpla.

Îmi amintesc că prima dată când am mâncat portocale roșii se zvonea că sunt injectate cu sângele celor de la revoluție.

Îmi amintesc că ceva timp nu am crezut că totul a fost o mscaradă ordonată de contextul geo-politic al acelor vremuri.

Acum știu că oamenii care au murit ca niște eroi au murit pentru cea mai demnă și onorabilă cauză, neștiind că sunt marioanete pe o scenă improvizată. Sunt vorbe mari pe care eu mă feresc, în mod normal să le folosesc, totuși, oamenii aceia sunt eroii noștri, sunt întruchiparea visului nostru de a fi liberi, de a vorbi, de a gândi, de a fi!

Cum spuneam, acum 20 de ani am crezut în renaștere! La 20 de ani de atunci trăiesc bucuria renașterii prin nașterea lui Matei!

Acum 20 de ani nu știam că voi trai cea mai puternică emoție, că voi avea un fiu și că el îmi va umple ființa cu zâmbetul lui. Nu știam că ne va umple inimile pâna la refuz cu o fericirea pe care acum o trăiesc din plin.

Zâmbetul lui Matei este acum conștient, nu mai este involuntar, este zâmbetul unui bot de om care recunoaște vocea care îi dă siguranță și liniște. Și asta mă copleșește.

Acum 20 de ani nu știam că fiecare freamăt, fiecare degețel, fiecare expresie a lui îmi vor fi cele mai puternice motive pentru a fi mai bună, mai puternică și pentru a face puiul ăsta mic să fie cea mai împlinită ființă din lume.

Și iată-ne acum, mai fericiți ca niciodată! Beretele verzi de astăzi revoluționează băița prin noi și noi chiote și giumbușlucuri cu care părinții protagonistului se delectează copios.

Acum 20 de ani nu știam că în curând voi petrece alături de Matei primul lui Crăciun…

____________________________________________________________________________________________________________________

adrabell povesteste:

Despre comunism si revolutie (I) : Pepsi expirat

Cred ca aveam 9 sau 10 ani, cand l-am facut curios pe tata, ma repezeam mereu la Scanteia – avea tataie abonament -  il deschideam cateva secunde si il aruncam dezamagita. M-a intrebat ce caut si i-am spus ca astept o poza cu chenar negru. Sa moara! Explicatia tatalui meu mi-a produs o dezamagire uriasa, “daca moare el, vine fii-su, tot aia, sistemul cu totul trebuie daramat”. Atunci s-a nascut ura si a crescut amplificata de miile de lipsuri marunte, de zecile de inchisori mici, de mizeria din jur.
De clasele ticsite de copii – la un moment dat eram 42 in clasa – si lipsite de caldura, cand scriam cu manusile in maini;
de vanzatoarea de la paine, aia cretina, care ma trimitea de fiecare data inapoi acasa, sa aduc cartela
de batranele de la tara care stateau la iesire si ma rugau “ia-mi mama si mie o paine”. (pentru cine nu stie, cei de la tara nu prea aveau dreptul sa-si cumpere paine);
de zilele lungi si friguroase de toamna, cand nu puteam sa plecam acasa pana nu umpleam toata remorca de rosii;
de profesorul de geografie care manca portocale in fata a 40 de copii de balosi;
de lampa care fumega si murdarea tavanul in serile de iarna cand “se lua” curentul;
de lipsa hartiei igienice, a vetei (vatei?) medicinale, a chibriturilor si a becurilor;
de scara jegoasa de bloc, in care subsolul era plin de apa imputita;
de cozile la lapte, mai ales iarna, cand imi inghetau picioarele tot impingand o sacosa plina cu borcanele pentru iaurt si alta cu doua sticle pentru lapte. De obicei ma razbunam si imi cumparam o sarlota pe care o mancam pe drum folosind capacul cutiei drept lingurita;
de capacele de la butelie pe care le legam unele de altele si le lasam sa formeze o coada muta, pazita de un singur om;
de orasul incetosat de clor, cand mergeam cu batista la gura, luptand la propriu pentru o gura de aer proaspat;
de sosotelile parintilor mei, ingrijorati ca iar “i-a trimis in fara plata” pentru doua saptamani;
de lipsa cartilor pe care-mi doream sa le citesc si de filmele pe care le vedeam incercand sa inteleg bulgara;
….ma opresc ca sa nu scriu un post incredibil de lung

Eram totusi un copil, nu ajunsesem sa simt nevoia de libertate, da, stiam ca n-am voie sa vorbesc la scoala ce aud in casa, chiar si in casa mi se spunea sa vorbesc mai in soapta, dar eram un copil cu logica. Imi amintesc ca miercuri seara era o emisiunea care se numea “In lumea capitalului” si se straduia sa arate putreziciunea vestului, oamenii fara adapost care dormeau in cutii, cat de bine e la noi si cat de rau e la ei. Puneam mereu intrebari care starneau chicoteli: “daca e rau in Germania, de ce n-am auzit niciodata de nemti care fug la noi ci numai de romani ramasi acolo”, “auzi tata, dar daca acum construim socialismul si e asa de rau, de ce ne mai straduim sa construim comunismul?”

Eu n-am prins nimic din “anii de aur” ai comunismului, am inceput sa inteleg lumea prin ’82-83, am deschis ochii in plina revolutie proletara si culturala, am fost fortata sa invat cum se recita cu patos poezii lungi si gretoase, care incepeau mereu cu “Partidului…” Am fost plictisita de ore lungi de “Informare politica”, in care trebuia sa-i scriem numele si functia fara prescurtari, sa decupam din ziare si sa spunem ce simtim noi, acum, cand Romania a scapat de datoria externa. Mi se rupea! Simteam ca as fi mancat o nuga si as fi baut un Pepsi, d-ala de ne facea rost tataie de la tara, care era secretar la Sfat. De ziua lui, de Sf. Ion, ca atat putea. Am cautat ani de zile gustul acela de Pepsi si cand l-am descoperit in sfarsit, cred ca prin ’95, am sarit: asta e! asta e! ia vezi ce scrie pe sticla? Scria ca era expirat.

Mai scriu si maine ca m-am ingretosat

__________________________________________________________________________________

Germina povesteste:

DECEMBRIE 1989 :”N-am sa uit niciodata cum stateau sticlele la coada”

Aveam 13 ani la Revolutie. Suficienti cat sa inteleg si sa simt pe pielea mea ce a insemnat regimul lui Ceausescu. Nu o sa uit niciodata cozile de la carne, listele (si spaima ca nu mai esti pe lista), sticlele de lapte si borcanele de iaurt care stateau la coada singure, crevetii si galantarele goale, gustul suncii de praga de atunci, al muschiului tiganesc, al conservelor de carne chinezeasca (Dumnezeu stie din ce erau facute) si cremwustii de import la borcan, toate obtinute dupa ore lungi de asteptare, lipita de multe ori de geamul magazinelor de oamenii disperati sa nu se termine pana la ei. N-o sa uit niciodata ratiile de ulei si zahar pentru care trebuia sa stam la coada toti din familie, painea taiata pe jumatate si sacosele de paine proaspata cu care mergeam la bunicii de la tara. Gustul bananelor verzi si a cojii de portocala. Mirarea primului Pepsi, gustul ciocolatei chinezesti si a bomboanelor cubaneze, a brifcorului si a gumei Turbo cumparata de la coltul scolii. Autobuzele cu oamenii agatati de scara ca ciorchinele… N-o sa uit nici jumatatea de ora de desene de sambata, sau cele 10 minute cu Mihaela sau Miaunel si Balanel, ori filmul mereu amanat dupa jurnalele cu Ei si toate intrerupte cand ti-era lumea mai draga de economia facuta la curentul electric. Nu o sa uit bucuria cand la o coada am auzit ca gata, s-a platit datoria externa, si dezamagirea cand am vazut ca nu se schimba nimic.
Revolutia a insemnat o mare speranta. Tin minte ca m-am mirat ca tata da drumul la televizor in plina zi. Si culmea, nu era revizie. Mi-o mai amintesc pe mamaie ascunza dupa tablia de la pat sau sub masa cand se auzeau gloantele suierand pe afara. Cand am ras de ea nu mi-a zis decat atat: eu am prins razboiul maica – si-atunci mi-a fost ingrozitor de rusine. mi-amintesc bucuria cand il vedeam pe fratele meu revenind in casa si insistentele mamei sa nu mai iasa afara. El avea 21 de ani atunci si ne povestea cum e in centru, cum au trecut cu tancurile peste tinerii care cereau Libertate. Eram mandra de el ca-i atat de curajos, mai tarziu am inteles ca puteam sa-l pierdem atunci.
M-am bucurat cand i-au prins pe cei 2, si-am simtit atunci ca numai daca-l omoara scapam. Nu-i frumos, stiu, dar asta am simtit…
Copiii mei pun o groaza de intrebari. Sunt curiosi ce post TV urmaream, ce desene preferate aveam, ce primeam de Mos Craciun, cum erau serbarile noastre, zilele de nastere… Le raspund de fiecare data adevarul. Le e greu sa-l inteleaga si e normal. Dar trebuie sa-l stie ca sa nu ne mai intoarcem niciodata la ce a fost.

________________________________________________

oanamada povesteste:

Acum 20 de ani:  “Glontul a trecut razant gaurindu-mi geaca”

M-am tot gandit daca sa scriu pe blog sau nu ce imi amintesc! Se spune ca iti raman vii in minte lucrurile care te impresioneaza….

Acum 20 de ani aveam 13 ani!

Acum 20 de ani, Revolutia m-a prins la coada la ratia de zahar, balind langa singurele borcane, cu singurele bomboane “disponibile” pe piata …alea cubaneze parca…verzulii albicioase si albe.

Acum 20 de ani am dormit sub masa ( in prima noapte!), apoi pe hol, privind cu ochii mari la televizor, unde, pentru prima data se emitea dupa ora 8!

Acum 20 de ani, am vazut pentru prima data in viata mea un morman de arme, aliniate in apartamentul meu!

Acum 20 de ani am aflat ce inseamna parasutisti si cu ce se ocupa ei!

Acum 20 de ani era s-o incasez de la mama pentru ca am vrut sa ma duc la Televiziune!

Acum 20 de ani era sa mor impuscata desi habar nu aveam ce este aia libertate, dar invatam ce inseamna lupta pentru supravietuire!

Asta, eliptic vorbind!

Povestea scurtata!

Acum 20 de ani, ma aflam in zona de “foc maxim” : la doi pasi de Televiziune, la o strada distanta de casa lui Valentin Ceausescu, in incinta unui magazin pe Beller care se numea Venus (azi se numeste Mothercare!)…eram impreuna cu bunicul meu si cu mama …luam ratia de zahar, ulei, etc, etc. Eu stateam la coada la zahar cand au venit vanzatoarele agitate ca au ajuns tancurile in piata. N-am inteles nimic…era panica, era bucurie, era frica..am coborat scarile in fuga cu mama si bunicul  pentru ca bunicul meu a spus ca “trebuie sa ne grabim ca sa mai apucam sa traversam strada sa ajungem acasa”. Strada era Dorobantiul de azi. Nu stiu decat ca eu, cu permisiunea lor, am fugit cat m-au tinut picioarele si nu m-am oprit pana nu am ajuns in casa, la bunica mea. Cu coada ochiului, am vazut, foarte aproape, cum veneau dinspre televiziune tancuri si oameni multi.

Ulterior, cateva ore mai tarziu, am iesit cu bunicul meu la coltul strazii sa vad si eu euforia…oamenii pe tancuri…m-am bucurat, desi nu intelegeam exact pentru ce ma bucur!

Mama s-a dus acasa la noi, eu am ramas la bunici. Noaptea a fost un cosmar. Casa bunicilor mei era exact spate in spate cu strada pe care statea un nene numit Valentin Ceausescu…cica baiatul Dictatorului. Toata noaptea s-a tras ingrozitor, atat la Televiziune (care era la o aruncatura de bat cat si pe strada cu pricina!)…atat de mult si de tare incat zanganeau geamurile si a trebuit sa ne bagam sub masa pentru a fi in siguranta.

A doua zi bunicul, bunica si unchiul meu au decis ca nu suntem in siguranta si ca nu putem sa mai ramanem acolo…au decis sa plecam spre apartamentul mamei si al tatalui situat undeva langa patinoarul Floreasca. Am fost preveniti telefonic de multe persoane sa nu o luam pe Beller pentru ca se tragea din toate partile asa ca am decis sa o luam pe langa actualul liceu Caragiale, sa traversam pana la restaurantul Primavara (Mario Plaza de azi) si apoi, pe stradute sa ajungem la destinatie. Imi tremurau picioarele si deja incepeam sa contientizez ca e ” groasa rau”….murisera oameni, multi oameni…oare era posibil sa patesc ceva? Bunicul cu bunica in fata, eu cu unchiul meu in spate. Ei au trecut strada prin parculetul unde era lupoaica printre suieraturi de gloante…unchiul meu a decis sa trecem chiar pe la coltul liceului.

Cea mai puternica amintire…aveam o geaca grena, de fas,lunga pana la genunchi, luata de la celebrul Tineretului, de care eram tare mandra…ei bine, geaca exista si azi, ca marturie a ingerului care a falfait desupra mea in acele momente. In secunda in care am pus piciorul jos de pe trotuar s-a tras de sus, de pe Primavara. Glontul a trecut pe langa mine, razant, arzandu-mi, gaurindu-mi geaca, in dreptul soldului, ricosand, Dumnezeu stie unde, din caldaram. Am fugit, am fugit…imi amintesc niste garduri verzi de care ma lipeam, apoi niste scari de bloc prin care am trecut, apoi parcul Floreasca, reintilnirea cu bunicii mei de care ne pierdusem…si am ajuns acasa la ai mei.

Noaptea care a urmat a fost la fel de rea….se tragea din toate partile…a trebuit sa dormim pe hol.

Vecinul de deasupra era parasutist la Boteni (parca asa se numea nu?)…si primise ordin sa apere Televiziunea…a venit a doua zi  sa-si vada nevasta, impreuna cu alti cativa colegi! Erau obositi, sleiti, murdari, infometati si tristi…in noaptea care trecuse…un coleg de-al lor fusese omorat (i se daduse cu patul pustii in cap!) in incinta televiziunii. Avea 2 copii.  Sotia vecinului si mama i-au impartit in doua grupuri – unii la noi, altii la vecinul ca sa-i hraneasca. Pe hol, in apartamentul meu zacea un morman de arme. Au mancat in 10 minute, au baut cate un ceai cald si au plecat.

Am vrut sa plec cu ei! Vad si acum momentul…eram pe balcon si i-am spus mamei ca ma duc cu ei! Cat eram de mare…era sa o incasez….

Zilele care au urmat…au fost un permanent du-te vino…baietii aia, in momente in care li se permitea, veneau, mancau ceva si plecau. Povestile lor erau triste, ei erau doborati de oboseala, dar, dintr-un motiv sau altul chipul lor era zambitor…erau fericiti si mandri de ceea ce faceau.

Prima mea iesire pe strada a fost un soc…numai case ciuruite….

Primele mele sentimente de libertate, primele mele intrebari de adolescent nestiutor, trait intr-o lume oarba si lipsita de prea multe culori…”De ce?” De ce sa moara oameni, de ce sa fi murit noi, ce-mi ofera libertatea? Intrebari pe care nu le-am pus niciodata cu voce tare pentru ca incordarea din familia mea facea cat 100 de cuvinte….aud ca un ecou si azi…vocea bunicului meu…in prima noapte, acolo, sub masa din sufragerie…”o sa fie bine…”

El nu a mai trait suficient cat sa vada cum a evoluat acest “bine”…

E bine…e mai bine..e doar altfel…a meritat atatea vieti si familii distruse…pentru unii da, pentru unii mai mult, pentru altii mai putin…pentru unii foarte putin…pentru mine, privind cu ochii adultului, copilul care eram atunci…..inca sunt nenumarate intrebari la care nu am raspuns, inca exista “de ce?-uri”, franturi de vorbe, franturi din scenele televizate …vazute cu ochii unei pustoaice de 13 ani si gandite azi cu mintea unui adult.

Un lucru stiu sigur: ma bucur din inima ca nu trebuie sa stau la cozi interminabile pentru a manca ceva, orice, ma bucur ca fetita mea nu poarta pantofi luati dupa o “vanatoare” de la Sofia, ma bucur ca nu merge prin locuri in care singurele culori vii sunt savonierele de plastic verde si canile rosii cu buline facute din plastic nefinisat, ma bucur ca nu va simti niciodata senzatia ca  singurele bomboane de pe pamant sunt unele verzi si unele mici numite “cip”, ma bucur ca poate vorbi ce vrea si cand vrea, ca poate trai intr-o lume altfel decat “gri”…orice ar insemna acest gri!

De ce nu ma bucur? Nu ma bucur pentru ca exista oameni care la Revolutie nici nu erau nascuti sau erau in fasa, dar vorbesc cu patos despre comunism si neo-comunism, despre sacrificiu, despre o gramada de alte filosofii….scuipand pur si simplu ura in jurul lor. Nu ma bucur pentru ca incet, incet, multi dintre noi uitam de la ce am plecat si calcam in picioare cu ignoranta ceea ce totusi avem…cu pretul vietii unor oameni, aducand in prim-plan mereu si mereu acea zicala…”s-a suit scroafa in copac”.

Viata inainte de Revolutie…este povestea noastra…a celor care am trait atunci (pasiv sau nu!)  Revolutia si da, o spunem…dar cui mai foloseste? Sufletele pierdute nu le aducem inapoi, nu mai putem schimba nimic, nu putem remedia greselile, nu putem da timpul inapoi….e TRECUTUL! Un trecut extrem de dureros pentru unii, un trecut care ii ingretoseaza pe altii, un trecut superficial, bazat pe imagini, franturi din viata,  pentru unii care nu intelegeau prea bine ce li se intampla (de fapt cred ca nimeni nu prea intelegea ce i se intampla!)…

Mi se pare bizar….20 de ani si totusi scriind aceste randuri …parca a fost ieri! E momentul sa ma reintorc la “azi”…stau in fata unui laptop, televizorul merge pe unul din zecile de programe disponibile, fetita mea care s-a uitat pana acum la DVD la un desen animat doarme linistita intr-un pat frumos de printesa, frigiderul nu e gol, maiine nu trebuie sa stau la coada…am un brad magic, Craciunul va fi unul cu multe cadouri pentru ea si pentru noi….si totusi…acum 20 de ani nu aveam nimic din toate astea nu? Acum 20 de ani…

“O sa fie bine…..” spunea bunicul meu…

Generic de final….

__________________________

zicolorata povesteste:

SIBIU: Acum douazeci de ani, prin ochi de copil

Toate fetele care au scris despre Revolutie si despre ce se intampla acum 20 de ani mi-au desteptat amintiri dulci amare…

Acum 20 de ani, pe 21 decembrie, eram la Sibiu. Eram eleva in clasa a cincea, aveam 12 ani. Eram “mare” incepusem cursurile gimnaziului, aveam ore “dupa masa”. Cozi impletite lungi pana la mijloc si ciorapi din bumbac. Blugi de la shop pe care ii tineam “de buni”. Si un pulover lung pana sub fund, bej, cu guler pe gat, cu harta Africii in partea din fata, fiecare tara fiind insemnata cu alta lana de alta culoare. Cel mai ingrozitor pulover din cate avusesem vreodata si din cate voi avea – cred ca lana aia fusese luata direct de pe oaie, tavalita prin aschii si apoi transformata in pulover. Intepa ingrozitor dar eram innebunita dupa el fiindca ma facea sa par “domnisoara”. Era o adevarata tortura sa il simt pe piele, dar nimeni nu mai avea asa ceva (evident ca nimeni… cine ar mai fi putut suporta asa ceva…)

In dimineata acelaei zile am plecat la patinoar. Nu era ceva iesit din comun, eram in vacanta si mergeam la patinoar aproape zilnic. In jur de ora 12 m-am intors acasa. Pe drum nu intelegeam ce se intampla, era foarte multa agitatie, lumea statea de vorba in grupuri, era o atmosfera cu totul diferita de linistea aparenta care domnea de obicei, care nu facea decat sa ascunda panica si frica fata de regim.

M-am oprit la alimentara si am luat paine integrala pe cartela (Partidul avea grija sa ne luam portia zilnica de fibre) si am urcat in apartament (la etajul 9) Nici nu am intrat bine in casa si a sunat telefonul. Era mama, disperata, aproape plangand la telefon, ma cautase intr-una de dimineata, nu avusese cum sa dea de mine, cand mi-a auzit glasul… abia acum ca sunt la randul meu mama pot avea o vaga impresie cu privire la ceea ce a simtit ea atunci, in conditiile acelea. M-a somat sa nu cumva sa ies pe balcon, sa nu cumva sa ma uit pe fereastra, sa stau cuminte sa nu deschid usa nimanui… in foarte scurt timp avea sa ajunga si ea acasa.

Pana sa ajunga mama acasa a inceput nebunia. Se auzeau oameni strigand, din ce in ce mai tare, tot mai tare, deja incepeam sa disting lozincile. Nu am mai rezistat si am iesit pe balcon. Din capatul din dreapta al bulevardului venea puhoiul manifestantilor. Barbati, femei, majoritatea sub 40 de ani, tineri, unii atat de fragezi ca pareau copii. Pancarde, steaguri gaurite si strigate, strigate, strigate fara contenire.

Intepenisem la balcon. Eram bine educata ca anumite lucruri nu trebuie spuse tare – si iata ca acele lucruri le auzeam strigate in gura mare in buricul targului:

-Jos cu Ceausescu!

-Ceausescu nu uita, astazi vrem victoria!

-Noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa,
Pana nu vom castiga libertatea noastra!

- Haideti cu noi! Haideti cu noi!

- Armata e cu noi!

Cand a ajuns mama acasa nu a stiut cum sa ma zboare mai repede de-o aripa de pe balcon. A tipat la mine ingrozita, mi-a spus sa nu mai ies.

- La Securitate a inceput sa se traga! Au murit oameni! Si nu stiu unde e sora-ta!

Intr-un tarziu a ajuns si sora mea, avea pe atunci 23 de ani, fusese cu manifestantii si plecase de la Politie chiar inainte sa inceapa focurile si acolo. Abia dupa ce a vazut-o si pe Ita acasa a rasuflat mama usurata.

Amintirile mele de atunci dupa acest moment sunt precum un caleidoscop. Imi aduc aminte cum suierau gloantele cand se izbeau de bloc, imi aduc aminte cum am dormit in hol, singurul loc unde nu erau ferestre, cum ne-am uitat non stop la televizor sa vedem ce se intampla chiar daca in jurul nostru suierau gloantele… cum a facut mama paine fiindca nu aveam de unde cumpara. De cozonacii pe care i-a facut mama pe intuneric care au crescut mai mult decat orice alti cozonaci din orice alt an… imi mai aduc aminte o scena memorabila cand am iesit cu binoclul pe balcon sa vad de unde se trage si spuneam: “De acolo se trage!” pentru ca ulterior sa aflam ca un “terorist” fusese prins chiar in macaraua de langa blocul nostru… o fi fost asa, n-o fi fost asa…

Au murit multi cunoscuti de-ai parintilor mei inclusiv tatal unui coleg de-al meu de scoala. Imi aduc aminte de momentele de reculegere pe care le tineam la scoala. De cuvantul “democratie” care se afla pe buzele tuturor, atat de prost inteles… de tavalugul care a urmat. De revolta cu care se respingea absolut tot ceea ce ar fi putut aduce aminte de vechiul sistem, chiar daca era vorba de lucruri bune. De goana dupa turnatori. De tot.

Trecut-au anii…

____________________________

diana povesteste:

După 20 de ani, varianta mea

Aveam nişte foi albastre. Erau foile care stâteau între indigiouri. Scoteam rar câte una şi o desenam. Eram mereu intimidată de talentul macă-mii şi atunci când mă vedeam în faţa foii bleu mă tot gândeam că n-ar trebui s-o risipesc, ar trebui să o las pe mama să o deseneze.
Mama desenează divin.
Inevitabil foaia era prea preţioasă şi desenul meu nu se ridica la înâlţimea ei aşa că ajungea la gunoi. Şi îmi părea îngrozitor de rău că am mai stricat una.

Mergeam la un chioşc de ziare de peste drum şi cumpăram Golf. Câteodată, prietena mamei farmacistă, Mihaela, aducea un soi de cristale de mentol pe care le puneau pe ţigări. Si mai rar reuşea să ia de la Ileana de la shop BT. Şi şi mai rar, Kent. Mai erau unele din două litere dar nu am mai auzit de ele de mult şi am uitat cum se numeau. DM?

Unchiul lucra în politie, bunicul la fel.

Foile albastre erau pline. Toate. Şi nu erau desenele ei minuate. Erau doar două trei cuvinte pe fiecare. Jos comuniştii mi-l amintesc. Pe restul nu. Era întuneric beznă, frig, dar nu deranjant, şi mergeam pe la CAM-uri şi mama lipea foile. Era bucuroasă, implicată şi înspăimântată. Şi eu mergeam cu ea. O vedeam uitându-se mereu în spate.

Atunci am gustat prima oară din cafea. Mihaela avea nişte ceşti mari, transparente, cu farfurii la fel. Pline cu cafea. De ce? Ca să stăm treji. Păi şi eu vreau să stau trează, dau desene la televizor! A fost prima şi ultima oară când am băut cafea. O gură.

Mihaela mânca seminţe. Dar nu ca noi, restul. Le cojea şi le punea în pahar. Până se umplea, apoi le mânca pe toate odată. A fost prima oară când Mihaela nu a mai avut rabdare să umple paharul.

Acum două săptămâni ne uitam la Bella Ciao! Şi am vorbit mult, eu cu lacrimi în ochi, el cu ochii cât cepele. Despre martiri, despre eroi, despre super eroi, despre eroii din noi. Şi despre eroul din el, despre apărare şi despre luptă. Despre cum poate şi trebuie să facă orice pentru a se apăra. Despre cum trebuie mereu să lupte atunci când el simte că e cazul. Despre cum nu trebuie să se supună ci să gândească, să cântărească şi să decidă.

Îmi e greu să îmi dau seama cum vor fi pentru el poveştile noastre cu televizoare alb-negru, casetofoane, radio cu antenă. Din păcate, poveştile fără fructe, fara cicolată, fără unt, cu coadă la orice, vor putea încă fi văzute în mii de alte locuri din întreaga lume. Însă sper din suflet că nu le va trăi pe propria-i piele decât dacă asta va fi alegerea lui.

____________________________________________________________

Va astept povestirile!

YouTube Preview Image