Copiii mă fac să fiu mai bun

Hot:

Prezenţa copiilor în viaţa mea mă face să fiu mai bun. Există 8 motive care mă determină să afirm acest lucru.

1. Sunt o persoană mai ordonată. Îmi doresc ca baieţeii noştri să crească într-un mediu curat şi ordonat, să înveţe să îşi pună lucrurile, jucăriile la locul lor. Cu o contribuţăe decisiva din partea bunicilor, Matei a ajuns să fie chiar mai ordonat decât părinţii lui şi probabil că David va fi la fel. Dacă găseşte ceva mizerie pe jos, ne pune sa o măturăm. Dacă vede stropi de apă, ne pune să ştergem. Ni se întâmplă uneori să lăsăm deshis sertarul din camera lui in care tinem scutecele. El trece pe langa sertar şi îl închide. Exemplele pot sa curgă: duce papucii aruncaţi prin casa la locul lor, mă ceartă dacă găseşte căpăcelul protector de la priză scos, etc.

2. Mă uit mult mai puţin la televizor. Înainte de a veni băieţeii noştri pe lume, la noi în casă mergea destul de mult televizorul. Aproape tot timpul cât stăteam acasă, mergea pe fundal televizorul; era o dependenţă stupidă de care mă bucur că am scăpat. Pentru că nu ne dorim ca Matei şi David să capete această dependeţă, acum televizorul mai merge doar după ce copilaşii se culcă.

3. Îmi controlez mult mai bine emoţiile negative. Stiu că dacă mă enervez, voi reuşi să am doar acţiuni sau vorbe destructive, de care îţi pare rău atunci când îţi trec nervii. Ştiu că dacă Matei face vreo boacănă, acest lucru nu este intenţionat, nu o face cu răutate, iar o ieşire a mea din fire, ca şi părinte, nu va soluţion situaţia. Am ajuns la un nivel de conştientizare a emotiilor negative, încât îmi dau seama când mă enervez aiurea în trafic, sau la coadă la ghiseu, aşa că am ajuns să îmi temperez răbufnirile.

4. Sunt o persoană mai activă. Când ajung acasă de la servici, Matei stă lipit de uşă arzând de nerăbdare să ieşim afară. Nu contează că îmi este lene, sau că am avut o zi grea la servici, sau că aş vrea pur şi simplu să mă trântesc în pat. Copilul trebuie să iasă, iar eu sunt cel care îl duce prin părculeţ, pe malul Someşului sau la bunici. Răsplata pe care o primesc este totală deconectare de servici, de probleme de stresuri.

5. Sunt mai atent la nevoile celor din jur. Aici mă refer în special la nevoile copiilor, de la cele materiale la cele spirituale. Povestile triste in care protagonistii sunt copii mă sensibilizează mult mai tare decât înainte. Fiind atent la Matei şi David, îmi dau seama de cât de multe nevoi au copii, dintre care ocupă un evident loc întâi în pluton nevoia de a fi iubit, de a fi alături de părinţi şi bunici. În acelaşi timp, am căpătat o nouă perspectivă asupra efortului pe care l-au depus părinţii mei să mă crească şi să mă educe. Lasând modestia la o parte, eu sunt un exemplar reuşit al societăţii. Şi numai pentru simplu fapt că nu arunc gunoi pe stradă şi îmi plătesc taxele. Acest lucru se datorează în foarte mare parte (dacă nu chiar în totalitate) părinţilor mei. Abia acum ajung să îi înţeleg, să descopăr de câtă energie a fost nevoie să fie canalizată de către ei pentru creşterea mea (şi a surorii mele). Câte decizii au fost de luat, câte sacrificii financiare, de timp, de plăceri proprii. Nu neg faptul că aceste sacrificii de regulă sunt recompensate cu satisfacţii pe care numai un părinte mândru de copilul lui le înţelege.

6. Redescopăr mediul care ma inconjoara. Uitasem sa privesc furnica, uitasem sa privesc gândăcelul sau fulgul pe nea. Mersul pe strada era aproape în totalitate pus pe pilotul automat. Acum remarc maşina de gunoi cu girofar care trece pe stradă, avioanele care survolează cartierul, ciorile care fac cra-cra, pisica din jurul blocului, gropile sau imperfecţiunile din asfalt care îl fac pe Matei să se împiedice, numărul mare de Loganuri care seamănă cu maşina noastră, numărul mare de gravide şi de copii din jurul nostru, fiecare părculeţ din cartier, casele care au în curte un spaţiu de joacă amenajat pentru copii, luna şi stelele de pe cer, lătratul permanent al unui câine din vecini.

7. Ţin un jurnal aproape zilnic. Expun poze, gânduri, trăiri, lecţii din care învăt ceva despre viaţă. Am un blog dedicat băieţilor mei Matei şi David, care mă face să îmi canalizez gândurile în aşa fel încât să le pot aşterne. Consider că fiecare dintre noi, ar trebui să scrie ceva în viaţa aceasta. O lecţie de viaţă, un banc, o întâmplare, o declaraţie de dragoste, o scrisoare de adio. Orice.

8. Sunt plin de viaţă. Am o aură de tătic pe care nimeni nu mi-o poate lua, dar pe care toţi o pot percepe. Energia mea provenită de la bateriile încărcate într-un cămin decorat cu zâmbetele lui Matei îmi dă încredere în mine, putere de muncă, sănătate, dorinţa de a trăi şi de a savura viaţa aceasta minunatşi atât de scurtă!

(Călin Grigorovici)