Avem nevoie de un erou

Hot:

Din cand in cand plec, la sfarsitul zilei, cu o singura concluzie. Anume ca relatiile, viata, oamenii in general, au nevoie de eroi. Si nu orice fel de eroi. Au nevoie de eroi pozitivi.

S-ar zice, la o prima vedere, ca nu e greu sa faci o fapta buna. Sa remediezi un rau, fie el cat de mic. Sa faci un act ubicuitar de bunatate, unul care sa iti fie de folos tie, sau altuia, comunitatii tale sau mediului tau ambiant. Unii dintre noi gasim refugiul perfect. Credem ca facandu-ne meseria bine e un leit-motiv suficient ca, undeva, acolo sus, cineva sa zica biblic „si-a vazut apoi ca este bine”. Binele demiurgic ne domina o existenta altfel banala, lipsita de entuziasm sau de acel drive furibund al salahorului care „moare”, si la propriu si la figurat, sa-si ridice bolovanul de la pamant. Fantezia banalului, ex aequo, este ca fie contributia lui cat de insignifianta, pe undeva e …buna.

Dar, pe de alta parte, vor fi multi cei care observa cum ca sunt multi oameni inutili pe lumea asta. Diverse revolutii ale gandirii, mai ales de doua milenii incoace, remarca mai intai ca a) exista un rost al omului dincolo de care omul nu mai are rost si ca b) dupa o vreme trebuie sa ne luptam cu el ca sa existe emancipare. De la Renastere la abolirea sclavagismului, la revolutia bolsevica din Rusia, perioada post-belica din Statele Unite sau minunile lui Mao, linia invizibila de argint care uneste mecanismul omenirii e acela cum ca tindem, asimptotic, spre un bine. Un bine esential, un bine care functioneaza. Un bine tranzitiv, un bine care se misca de unul singur si care e, in cele din urma, antropomorfic. De la om, catre om, pentru om. Si-aici cine e util, bine, cine nu, nu. Segregationismul nu a incetat vreodata sa existe si in insasi radacina lui semiologica se afla si mare parte din lupta mea zilnica, sisifica, de a desteleni ite in casnicii destramate, parinti care-si bat copiii, copii care-si bat colegii, mame care plang, tati care beau, bunici care preacurvesc, verisori care-si vand casele pentru jocuri de noroc, surori care mananca pana varsa si-apoi varsa pana mai mananca. Binele util e separat doar de o opinie, anume ca „suntem de parere ca nu e bine ce se intampla”.

Acest adevar spus prin negare se loveste imediat de o surpriza proportionala, anume ca discriminarea noastra se bazeaza pe o himera. Descoperim ca, desi suspicionam cu o buna marja eroarea, habar n-avem sa afirmam contrariul acesteia. Calea cea dreapta (sic!) inca mai face victime insutit mai numeroase decat, sa zicem, consumul de droguri considerate ilegale. Confuzia perpetua intre ce-o fi bun si ce-o fi drept si tranzitivitatea catre o abordare morala, etica a binelui in genere imping omul, pe-un picior homo erectus si pe celalalt filosofus non facit barba, catre violenta si extinctie. Suntem, ca specie, pe acest palier evolutionar pentru ca ne-am omorit mai des decat altii pentru idealuri in loc de hrana. Aidoma, atunci cand exista suferinta emotionala, de „suflet”, in individ, ne inversunam sa gasim mai intai patologia acesteia pentru a descifra apoi, mai usor, varful de sageata, fenotipul ingust care-a mai ramas sa fie sanatatea.

Poate ar trebui sa fim mai toleranti la anormal. La diversitate. La felul in care natura isi gireaza formele intermediare si nereusitele. Sincer spun, dupa unele zile ma gandesc daca nu cumva toate aceste concepte pentru care lupt nu sunt de fapt doar vorbe goale, desarte, lipsite de continut. Poate ca e bine sa-ti bati copiii, sa-i violezi si sa-i maltratezi emotional. Poate ca e bine sa-ti urmaresti nevasta, sa-i asculti telefoanele si sa-i repeti, obstinat, ca din casa ta nu pleaca decat cu picioarele inainte. Poate ca e bine sa ramai, in consecinta, intr-o casnicie ca aceasta de dragul copiilor. Poate ca e bine sa nu le spui de nefericirea ta, si-asa sa ajungi la batranete sa-i urasti de moarte, pentru ca ei nu vor fi recunoscut vreodata sacrificiile tale. Poate.

N-am sti nimic din pojghita noastra morala daca n-ar exista aceste mari orori. Reflexivitatea noastra la ele spune ca, de fapt, procesul de invatare se bazeaza initial pe greseala, si-abia apoi pe repetarea succesului. Nu ne nastem fiinte morale mai mult decat ce-au putut liniile noastre ancestre, sau, mai bine spus, cel mult cat liniile noastre ancestre. Restul e doar o poarta de oportunitate, aceea de a izbandi, aceea de a descoperi binele in neprevazut, in ne-anticipabil.

Pentru asta e nevoie de eroi. Pentru asta e nevoie sa mergi acolo unde n-ai mai pasit vreodata. Pentru asta e nevoie de nebunie. Fara nebunie, fara explorarea necunoscutlui, fara escaladarea normalului ca sa vezi ce se afla si pe cealalta culme nu exista decat nevestele din Stepford. De ce atunci, ma intreb la sfarsitul zilelor, percepem atat de dureroasa nu experienta iesirii din normal, din realitate, din testarea bogatiei pre-existente, vezi experienta de viata, vezi succesele avute, vezi bucuriile, momentele placute, rasetele si chiotele, burtile pline si sexul pasional, ci revenirea la ea dupa faimoasele „rataciri”. Tot ce-am trait pana acum tot acolo se afla, sta frumos pe etajera, poate a prins un pic de praf intre timp. Ne uitam critic si in loc sa contemplam, cu ochii inlacrimati, acele momente bune despre care n-am stiut, pe-atunci, cat de „bine” erau si iata, acum am invatat, suntem mai buni, ne adancim in melancolia pierderii despre care vorbeste Melanie Klein. Ce fiinta ciudata e omul, pana la urma. Da-i toate bogatiile lumii, dar daca a pierdut un capat de ata il va plange pe acesta. Nu e nici o diferenta intre noi si stra-stra-stra-bunicul nostru de-acum 20 de mii de ani. Atata doar ca pentru el ata facea diferenta intre viata si moarte.

Avem nevoie in vietile noastre de eroi. Avem nevoie sa renunte. Sa lase de la ei. Sa dea inapoi. Sa cedeze terenul mai inalt in favoarea celui de la ses. Sa conceada greselile, sa verbalizeze parerile de rau, sa munceasca pentru retributie, sa petreaca timp pentru reparatia pacatelor, sa se dea jos din corcodusul moral spre zglia apropierii. Acum mai mult decat oricand, intr-o lume de 6 miliarde, privesc la oameni mai singuri ca niciodata. Ei cu ale lor, lor cu ale siesi. Unii, bolnavi. Unii cu un ghinion teribil in vata. Unii ciungi. Altii duhnind a pestilenta. Scopul, imi zic, nu e sa supravietuim singuri sau ajutati de altul, ci sa descoperim intelepciunea, filigranul ascuns al calitatii vietilor noastre intr-unul, in multi, in comunitate.

G.

Tags: Jurnalul unui Psihiatru, Sanatate