ARSU CRISTIAN
| Hot: |  |  | | | |
Sunt medic de-o specialitate aparte intre celalate. Noi, psihiatrii, nu punem oase rupte la loc. Nu coasem rani. Nu taiem organele oamenilor si, adeseori spre rusinea noastra, nici macar „nu punem mana pe ei”. E sfantul Graal al medicinei si in acelasi timp o sursa de handicap. Inclusiv intre colegii nostri aparitia noastra ridica probleme de intelegere. Oare cine suntem noi? Oare care sunt „puterile” si abilitatile noastre? Ni se aloca puteri magice uneori. Alteori suntem desconsiderati, din pragul usii, ca niste veritabili sarlatani. Prin noi se face insa o eroare mult mai mare. Psihiatrii, am sa o spun raspicat, sunt una. Boala psihica, insa, este un subiect complet separat de publicitatea facuta noua si, din nenorocire aici, astazi – in 2010 – Romania traieste un regres ingrozitor la vremuri de o crasa ignoranta cu privire la bolile sufletului. Ca niciodata educatia publicului s-a indepartat la ani lumina de nevoile de sanatate, sau acces la sanatate, a acelora aflati in suferinta. Oraseanul cu acces la Internet cauta a se educa, si din pacate o face in cacofonia creata de Dr. Google. Nu stii ce e mai rau, ca pana mai ieri era ignorant sau ca acum are o scoartsa de informatii care il transforma intr-un prost fudul?
Astazi, ca si altadat’, in ani de cand scriu pe teme de psihiatrie, am sa vorbesc despre simptomele de boala psihica. Fiind un ziar destinat parintilor am sa incep cu probleme specifice copilului. Fac asta ca psihiatru de adulti in conditiile in care putini, daca vreunul, dintre colegii mei pedo-psihiatri, au iesit in fata sa clarifice misiunea lor pe-acest Pamant si, cel putin deocamdata, se ocupa miraculos, dar discret, de bolile psihice ale copiilor unei Romanii nesimtite si cu ea, dar si cu cei care-i urmeaza. Astfel ca mesajul meu e pentru parinti, dar cu bataie spre copii lor.
Si am sa incep cu o separare a apelor. Inca dinainte de nastere copilul se afla intr-o cursa pentru supravietuire. Aceasta cursa e un maraton, nu un sprint. Mama Natura a facut ca aceasta fuga de neoprit sa aibă niste platouri de dezvoltare care spunem ca „trebuie atinse”. Ele au fost investigate in ultimii 200 de ani pana intr-acolo incat astazi stim cu o precizie de luni cam „cand” si „ce” ar trebui sa se intample in viata copiilor nostri. Evenimente irevocabil legate de evolutia omului se regasesc la copil si sunt asteptate de parinte. Tine capul la cate luni? Sta in fund cand? Merge ajutat cand? De-a busilea? In doua picioare? Cand apare limbajul non-verbal, adica la ce varsta incepe sa „inteleaga” si sa gangure cu tine, sa-ti arate diverse lucruri, sa fie practic „om”? Cand ajunge sa vorbeasca articulat? Pronunta corect cuvintele? Foloseste propozitii? Si dupa aia vin altele, ca de exemplu e continent sfincterian, foloseste unelte, apar cenzorii sociali cand trebuie?
Fata de fiecare dintre aceste intrebari exista un domeniu foarte larg de fiziologic, de normal. Copiii nu sunt roboti. Mamicile secolului XXI vorbesc intre ele si afla ca „al meu a vorbit la 1 an jumătate”, „ba nu, al meu pana la 3 ani n-a zis nimic” s.a.m.d. In ceea ce priveste limbajul , probabil ca „bornele kilometrice” epocale sunt la 1 si la 3 ani. Un copil care la 3 ani nu are limbaj non-verbal, adica „nu prea te intelegi cu el” are o problema. Altul care la 3 ani vorbeste stricat mai are timp, pana spre 5 ani, sa dezvolte o astfel de abilitate.
Se pune intrebarea, si in ultima vreme mi s-a intamplat in cel putin 3 cazuri separate la interval de cateva saptamani, daca intarzierea aparitiei limbajului la copil, sau in particular al celui verbal, sa fie semne de autism. Poate din cauza campaniei de presa duse in ultimii 2 ani, poate pentru ca e „la moda” iar oamenii prind din zbor lucruri pe care nu le pricep foarte bine, mai nou orice intarziere de limbaj vine la medic cu agitatia extrema ca „are copilul autism”. Nimic mai neadevarat. Evident autismul infantil, si in varianta clasica, descrisa de Kanner, si in formele alternative numite lax „tulburari de spectru autist”, presupune un defect de comunicare si o disfunctie in viata sociala a copilului mic. Dar pe langa ele mai trebuie, obligatoriu, sa existe alte lucruri, cum ar fi stereotipiile de limbaj si/ sau comportament, lipsa contactului vizual cu parintele si senzatia de dezinteres pentru mediul din jur, sau o atentie exagerata fata de detalii (si, intr-o sumedenie de cazuri observate de subsemnatul, o fascinatie pentru obiecte care stimuleaza, repetitiv, vazul si auzul gen roti, rotite, pacanitori, pocnitori care tind sa fie cercetate oral, adica bagate in gura). Atata timp cat copilul tau nu manifesta aceste probleme musai sa cautam alta cauza pentru intarzierea lui de limbaj. A neglija ca ea exista, a o lasa in seama „sortii” gen „lasa ca si soacra-mea zice ca barbata-meu n-a vorbit pana la 4 ani” mie, personal, mi se pare crima si un atentat la buna viata a copilului. Asa cum o spun multor pacienti, prostia este in sine o moarte alba si poate cea mai letala, caci nici macar nu stii „de ce” ai murit. Evident, nu se moare datorita unei intarzieri de limbaj. Ea insa, netratata la timp, sau „dusa cu nesimtire” dincolo de prescolaritate, adica de 6 – 8 ani, face ca acest defect potential tratabil, si vindecabil, sa devina ireversibil, deci pe veci, deci pentru totdeauna, pierdut.
Un alt „mit urban” este cel legat de hiperactivitate. Daca in cazul autismului s-a batut mult moneda pe limbaj, si contact interuman, hiperactivitatea copiilor nostri nascuti „in ultimii 20 de ani” e un subiect de mare controversa. Doua cuvinte joaca un teribil rol aici: televizor, si calculator. Simplu, si la obiect, copilului mic si foarte mic ii este interzis absolut sa stea, besmetic, in fata televizorului mai mult de 30 – 60 de minute pe zi. Nu exista drog mai mare, sau toxina mai perfida, decat Cartoon Network in doze care il transforma dintr-o activitate intr-un refugiu. Evident parintii isi doresc insule de normalitate. E paradis cand poti sa scapi de un copil „iute” pentru 2 – 3 ore in care iti mai tragi sufletul iar el priveste, transfigurat, la Nemo, Wall-E, Scufita Rosie in varianta neo-liberala si alti eroi de animatie Pixar, si Disney, si DreamWorks, si altii. Dar televizorul le structureaza creierul intr-un asemenea mod incat substante care-ar trebui sa fie in cantitati moderate ajung sa explodeze prin tavan. Copilul devine o unealta de metabolizare a dopaminei acumulata in momentele de aparenta relaxare. Va tipa. Va fi rezistent, mofturos, nazuros, titirez, iar parintele intra intr-un cerc vicios in care nu mai poate tolera, sau gestiona, agresivitatea copilului lui decat prin…si mai mult televizor.
Un copil dupa varsta de 3 – 4 ani trebuie sa poata sa stea la un loc, respectiv la o masuta, si sa coloreze 15 – 30 de minute fara sa fie distras de lucruri din mediu. Trebuie sa fie la varsta „de ce” urilor si-a rezistentei psihologice fata de parinte care, insa, este spre folosul lui, ii caleste vointa de-a-si manipula voluntar atentia creatoare catre lucruri cum ar fi joc antropomorfic (cu papusi, cu masini) si de perspectiva; imaginatia lui va fi in anii care vin unealta cea mai de pret pentru invatare, si devenire, pe masura ce universul lui abstract se imbogateste cu obiecte atat de atasament cat si de tranzitie catre o lume a reprezentarilor, nu una imediata, senzoriala. Iar tu, parinte, ce-i oferi? O cutie magica in care se vehiculeaza imagini de „inteles” pentru un creier deja dincolo de faza asta, dar care pentru unul inapt de a procesa ca „software” incarcatura asta de imagini, si sunete, si senzatii, incarca circuitele pana la un punct la care descarcarea e una teribila, un paratraznet comportamental si un prag dificil in calea cresterii copilului tau.
Si mai exista un motiv pentru care copiii sunt hiperactivi si/ sau agresivi. Tristetea severa, si depresia, si sora geamana – anxietatea – la copil au doua mari valve prin care „se vad” la suprafata. Prima este tulburarea instinctuala, fie ea de ordin alimentar (pofta de mancare?), nictemeral (somn odihnitor? ) sau digestiv (diaree, constipatie sau incontinenta?). A doua este comportamentul care se de-structureaza si degenereaza in violenta. Copilul loveste, si exaspereaza prin lipsa lui de bunavointa. Si-a pierdut interesul in lucruri in lucruri care anterior ii provocau placere, sau ii ameliorau dispozitia (anhedonie) sau in permanenta are ceva nelalocul lui ca stare (disforie). Cand astfel de stari devin suparatoare aproape zi de zi, doua saptamani la rand sau, cu mici pauze, o luna spre 6 saptamani, ar trebui sa vii fuga-fuguta cu el la doctor. Te va ajuta sa intelegeti „de ce”-urile din perspectiva copilului. Iti va propune unelte care sa te ajute pe tine, dar in principal pe copilul tau pentru ca el are resurse mult mai limitate decat tine.
Las la sfarsit evenimente mai rare la copil, dar unele care – cand apar – lanseaza haos si nebunie in familiile acestor copii. Primele sunt crizele de pierdere a constientei urmate de convulsii, sau micile „absente”. Ele, prin urgenta lor, aduc invariabil parintii cu copilul la camera de garda, si-apoi la neurolog. O criza de convulsie e insa si o trauma imensa pentru parinte care, in experienta mea, ramane adeseori marcat cronic si, prin asta, contribuie negativ la dezvoltarea copilului lui prin hiper-protectivitate, angoasa lui teribila care sufoca, cenzureaza, si in cele din urma ia ostatic copilul dornic de libertate, si explozie in dezvoltare. Parintii ar trebui sa caute ei insisi sprijin psihologic, si psihiatric, de la noi pentru ca in relatia cu un copil mic sanatatea lor mintala e obligatorie, as spune chiar vitala, pentru buna crestere a acestora. Alteori parintii fac pasul inapoi, si nu parenteaza unde ar trebui. Copilul creste intr-o familie care l-a luat pe „Da” in brate si gratuleaza, recompenseaza, orice doar sa fie „copilul bine”. Acesti oameni se considera cumva vinovati, si rusinati de neputinta lor in a fi prevenit ce s-a intamplat. Prin asta, insa, adancesc probleme reversibile pentru ca uneori „unde da mama creste”. Daca un parinte anxios ia ostatic copilul dornic de libertate, parintele liber se lasa luat ostatic de un copil devenit mic despot, nesigur pe el si in cele din urma imatur, un om care cand va creste va descoperi ca granitele interpersonale exista acolo cu un motiv, si toleranta la refuz si frustrare sunt fara de pret intr-o lume care nu-ti ofera multe lucruri „pe gratis”.
Despre obsesiile la copil si adolescent, psihozele acute si cronice ale acestuia, dar si lucruri care tin de sexualitate infantila si (piei Satana!) tulburari ale comportamentului sexual la adolescent am de gand sa scriu cat de curand.
Pana atunci nu va doresc sa traiti bine, ci sa ganditi bine. Iara ca sa ganditi bine e nevoie sa va faceti temele bine. E o pregatire repetitiva, nu se termina vreodata, si are darul de-al inalta pe om deasupra vremurilor pe care le traieste.
