ARSU CRISTIAN
Cum e posibil ca o mama sa se sinucida?
| Hot: |  | | | |  |
Probabil v-a ajuns cat s-a vorbit in ultimele 48 de ore despre depresie, depresie post natala, sinucidere, lasitate, curaj.
Noi nu suntem vulturi, nu profitam de ocazie, nu ne bucuram ca o vedeta a baut otrava pentru a ne da cu parerea.
Am profitat insa de indignarea legitima a psihiatrului casei, doctorul Gabriel Diaconu, exprimata foarte coerent intr-un post publicat ceva mai devreme in aceasta dimineata, ca sa pun intrebarea pe care nu am auzit pe nimeni s-o fi pus in talk show-uri.
Cum e posibil ca o mama sa-si ia viata?
Spre norocul nostru, dr. G. a avut o zi buna de scris, asa ca la mai putin de 2 ore dupa ce l-am barait la cap sa scrie despre suicid (pentru ca e specialist in acest domeniu, poate nu stiati), am primit acest raspuns. Pe care il ofer azi. In speranta ca veti privi in jur si va veti intreba pe cine n-ati mai intrebat de mult “ce mai faci?”.
“Ma intrebi cum mama unui copil de 1 an poate sa se omoare. Iti raspund ca psihiatru, si o fac pentru ca vin „hop si eu”, psihiatru, dupa ce s-a format deja un curent de opinie, sa fiu dizident. Dar bunul simt imi cere sa fiu dizident, asa ca te rog ia ce vrei din randurile urmatoare si impartaseste-le cu restul femeilor/ mamicilor cu care ati discutat pe tema asta. Ma adresez voua, ma adresez lor.
Maternitatea schimba axa nordului pentru o femeie. Niciodata nu va mai fi judecata „doar” ca o femeie, la fel de bine cum intreaga sarcina reprezinta o transformare intensa, si intima, a omului catre o functie a evolutiei lui care e – pana la urma – miraculoasa. Ca si la adolescenta, si devenirea catre varsta de adult, pentru o femeie la sarcina, si-apoi in perioada post-partum, apar modificari teribile in fiziologia si biochimia organismului. Gandesc maternitatea ca pe un detector de vulnerabilitati care face ca, ulterior, toate verigile – sau aproape toate – ale femeii, ale cuplului care a facut un copil, si-ale comunitatii din care face acest cuplu parte, sa fie puse la incercare. Boala psihica, o spun raspicat si pe intelesul tuturor, incepe de aici. De la vulnerabilitate. Aici este nodul comun fiecaruia dintre noi in masura in care nu exista „soft” fara „hard”. Creierele noastre nu sunt perfecte, desi sunt cele mai bune intr-o lume in care ne mostenim parintii si bunicii. Si vointa de viata si vointa de moarte co-exista intr-un spatiu cartezian, anume in interiorul capului, acolo unde noi nu spunem „sunt un creier”, ci „am un creier”. Aidoma nu spunem „sunt o viata”, ci „am o viata”. La acest nivel, al constiintei axiologice, se petrece distinctia dintre „bine” si „rau”, intre „e bine sa traiesc” sau „e bine sa mor”.
Cate lucruri eronate crezi tu ca imbratisezi fara sa le filtrezi constient si tu le spui ca „sunt bine”? Le iei de „bune” din multe motive, primul si cel mai important fiind acela ca ai un creier care iti sugereaza asta si uneori te minte. Psihiatria este fundamentata pe aceasta organo-dinamie, una in care constiinta patologica este o continuare fireasca a celei fiziologice. Cine dintre noi, mergand pe strada, n-a avut deodata senzatia stranie ca e urmarit? Sau in facultate, cand ai luat o nota mai mica, nu ti s-a parut niciodata ca profesorul avea ceva personal cu tine? Ti s-a parut vreodata ca esti urat(a)? Sau ca o parte a corpului tau nu e atractiva? Profesorul Lazarescu, de la Timisoara, imi spunea pe vremuri ca cine face o separare categorica, abisala, ca un fel de prapastie intre normal, si patologic, face o mare greseala. Profesorul Milea, de la Bucuresti, are iarasi o preferinta pentru ce numeste el „trasaturi accentuate de personalitate”, adica vulnerabilitati cu care traim, care nu sunt boala psihica, pot deveni boala psihica, dar numai conditionat la un eveniment anume.
Nasterea si perioada post-partum sunt un astfel de eveniment. Exista date care sugereaza ca dincolo de cunoscutul „baby blues” pana la 1 din 2 femei, dupa ce nasc, au ganduri tranzitorii de moarte, sau chiar de sinucidere. Primul trigger il reprezinta schimbarea ritmului de viata cu tulburarea de somn suplimentara. Apoi anxietatea intensa pe care o resimt parintii in fata responsabilitatii unui om viu care e teribil de egoist, el vrea sa traisca si nu-i pasa de sentimentele tale. Cheama la dragalasenie, dar aici e o pacaleala, toti dintr-o camera sunt atenti la un copil pentru ca de fapt asta inseamna plansul lui, asta declanseaza in creierele noastra ca reactie empatica. Vom fi altruisti, ii vom acorda atentie, chiar daca ne e strain, chiar daca nu e al nostru. Pentru parinti asta e un job 24 de ore din 24, si primele 6 luni sunt dure, uneori chiar primii 2 ani in care solicitarile sunt multe si curba de invatare uneori foarte abrupta.
Epuizarea nervoasa pe acest parcurs e o intamplare frecventa. Cum de nu se omoara toate mamele care se gandesc, macar tranzitor, la asta? Pentru multe motive. Unele au o constitutie exceptional robusta, chiar „accentuat” de robusta, incat surmonteaza usor muntele improbabil al maternitatii. Sunt imaginative, au simt al umorului exacerbat, si un drive vital consistent. Ele sunt exceptia, insa. Altele au un sistem elegant de suport si stiu sa ceara ajutor. Apar mama, soacra, sotul, cumnata, verisoara, vecina de palier, prietena de pe forum, colegele de la spital, comunitatea intr-un cuvant. Comunitatea, la om, strange randurile in jurul unei mame. Mamele singure, care „au trebuit sa se descurce singure” evoca adesea perioada peri-partum ca fiind una „nebuna” in care mai ca s-au suit pe pereti. Intelepciunea data de varsta e transmisa mai la vale si vine sa normalizeze impulsuri/ pulsiuni in noua mamica, astfel incat ele sa nu se transforme in obsesii, adica ganduri intruzive, straine Self-ului. Mama va spune nu-ti fa griji, si eu cand te-am facut plangeam si ma simteam inutila. Cumnata mai varstnica va confirma ca si ea s-a simtit urata dupa nastere si i-a luat X timp sa-si revina. Acest efort constient al familiei largite e o veritabila alifie pentru mamica. Mamicile vulnerabile, care au mai avut depresie, care au istoric in familie de suferinte emotionale sau de orice alt fel, si care decid sa faca un copil ar trebui sa fie avertizate ca se vor confrunta cu asta si sa se „blindeze” din timp.
Nu uit aici sotii. Exista femei cu soti exceptionali, extrem de empatici, care fac echipa buna cu ele si le decupleaza de la simbioza prea intensa cu copilul mic. Soti care participa la parentare, soti care lupta, alaturi de mamica, pentru binele copilului, care au un IQ emotional bine format, care rad si plang la unison cu restul familiei lor, care inteleg volatilitatea primelor luni dupa nastere si nu fug, prea repede poate, inapoi la „joaca”. Recent s-a descris depresia post-partum si la tata, semn ca mecanismul acesteia nu e doar unul care sa tina de „hormonii feminini”, ci mult mai probabil de biochimia neuronilor in oglinda, specii particulare de celule nervoase care rezoneaza in tandem intre parteneri in triada mama-tata-copil. Tatal bine acordat la viata emotionala a familiei lui va vedea negrul din ochii mamei copilului, sotia sau partenera lui, si nu va cauta sa fie el un paliativ la asta. Acesti barbati isi aduc sotiile la medic, cand lucrurile o iau razna joaca ei rolul de difuzor al suferintei familiale si cheama ajutor in timp util astfel incat lucrurile sa remonteze. Nu sunt rari ca ocurenta in populatie, desi in perioadele de mare dificultate economica povara lor e „afara”; vor pleca sa lucreze, mamele raman acasa cu copilul si usor, usor, se detaseaza de realitate si pot aluneca intr-o depresie intractabila. Pentru mine, cand vad o mamica deprimata cu ganduri de suicid, prima resursa educationala nu e neaparat ea, ci ea impreuna cu partenerul. Si daca nu exista partener imi caut un partener pentru o munca de echipa. Conectivitatea sociala si increderea, alocarea unui confident, sunt resurse de-o imensa putere in lupta cu ideatia suicidara. E o speranta partajata care tine omul in contact cu realitatea chiar si-atunci cand el a pierdut-o, si o speranta intr-o lupta care merita, pentru oameni care merita. Iar majoritatea merita.
Am sa-ti spun, in final, o chestiune care e uitata de cele mai multe ori. Doar – aproximativ – un om adult din 10 de mii se omoara. E un eveniment rar, dar tragic. Mult mai des, cam intr-un caz la 1000, uneori mult mai des, cineva va incerca sa se omoare. Remarca discrepanta ca ordin de marime. Ce se intampla cu aceia care incearca, dar traiesc? De ce traiesc? Raspunsul de „etapa” pe care il am in efortul de-a raspunde la aceasta intrebare, de-a gasi solutia pentru ca mai multi sa traiasca, e ca acesti oameni au avut parte de ajutor mai repede, mai bine, mai viguros, si s-au repliat in multiplele domenii ale vietii lor. Cand spun ajutor ma refer la ajutorul medical, psihiatric in special dar nu numai; ma refer la sprijinul psihologic; ma refer la consilierea familiala; ma refer la amorsa comunitara. De-aia traiesc. Obiectiile lor morale, care tin de o cognitie a suicidalitatii, sunt cu siguranta importante pentru rezistenta la impulsul de-a muri, dar de cele mai multe ori e vorba de ceva mult mai simplu. E vorba ca cineva, acolo, sa te intrebe „ce mai faci” si sa fie, impreuna cu alti imprejuru-i, motive pentru comuniune si supravietuire.”
Ai nevoie de ajutor psihiatric? Ziarul Copiilor te sfatuieste sa nu amani! Invata sa ceri ajutor.
Jos palaria, Dr G!
As sugera, in masura in care exista timp pentru asta, un articol cu informatii detaliate despre simptomatica PND. Aici, in Australia, se fac campanii intense de educare a publicului target.
Proaspetele mame sunt urmarite si in plan emotional de catre asistenta maternala, care are in fisa postului grile de observatie, cu intrebari legate de starea psihica a femeii, alaturi de cea fizica si progresele bebelusului.
Mi se pare esential sa existe informatie, iar la capitolul PND cred ca in Romania se sta foarte prost. De exemplu nu mi-a venit sa cred ca un specialist in psihiatrie a putut sa declare in media ca e exclusa varianta PND, din pricina varstei copilului, facand teribila confuzie intre baby blues si depresia post-partum. Cand, se stie, ori ar trebuie sa se stie, ca de multe ori PDN debuteaza la ceva timp de la nastere, nu chiar imediat. In fine, cred ca ar fi multe si utile de cunoscut. Resursele in limba engleza sunt multiple pe internet, dar pentru ceva in limba romana? Se poate, Dr G?