ARSU CRISTIAN
| Hot: |  |  | | | |
Aţi văzut filmul “Omul cu Masca de Fier”? Imaginaţi-vă un copil cu arsuri grave, a cărui faţă este împietrită din cauza suferinţei. Un clown deschide uşa salonului şi se apropie de patul lui. Fără vorbe, din gesturi, zâmbete, priviri, reuşeşte să-i capteze atenţia acestui copil care pare să nu mai ştie decât să geamă de durere. Şi-apoi, imaginaţi-vă zâmbetul şi privirea acelui copil, care reînvaţă să se bucure.
Copiii bolnavi şi spitalizaţi nu se pot bucura de copilărie în felul în care o fac restul copiilor. Râsul, cântecele, joaca, inocenţa, nu mai sunt pentru ei decât amintiri. Mediul în care se află aceştia este concentrat pe suferinţă, boală şi pe alte aspecte practice implicite tratamentului medical. CliniClownii îi ajută pe aceşti copii să mai uite de boală. De îndată ce apar clownii, saloanele de spital se luminează de zâmbetele copiilor, e un moment magic. CliniClownii sunt actori profesionişti, specializaţi în tehnici de clownerie utilizate la patul copilului spitalizat. Este o confruntare cu situaţii neprevăzute: fiecare salon, fiecare mic pacient cere o abordare personalizată, care presupune multă improvizaţie şi intuiţie.
Începuturile clowneriei adaptate mediului spitalicesc le găsim în America anilor ’60. Tânărul medic Patch Adams a lansat ideea conform căreia actul medical poate cuprinde mai mult decât maladii, diagnostice şi tratamente. El a început să interacţioneze cu pacienţii săi într-o manieră ‘clownească’. Pentru el pacienţii erau mai mult decât un nume şi o boală; ei erau în primul rând oameni cu probleme de sănătate, oameni cu emoţii. Clowneria cu copii internaţi în spitale a început în New York: în 1985, un clown renumit – Michael Christensen – de la Circul ‘Big Apple’, venea des să-şi viziteze fratele internat. La rugămintea medicilor, Michael a jucat cu succes şi în faţa celorlalţi mici pacienţi. Acestea sunt începuturile vizitelor organizate, începuterile clowneriei în spitale.
În România totul a început datorită doamnei doctor Alexandra Zugrăvescu, care în 93 a văzut o pereche de clowni la lucru într-un spital olandez. “Pentru mine a fost un şoc, am stat 4 ore pentru că atât a durat programul, m-am plimbat după ei din salon în salon şi le-am urmărit tot programul. Copiii aceştia, majoritatea erau la pat, foarte mulţi dintre ei cu perfuzii cu citostatice. Unii erau însoţiţi. În clipa în care apărea această pereche de clowni care lucra absolut admirabil, fără să vorbească, făceau un fel de pantomimă, copiii erau absolut transfiguraţi. Figura lor se transfigura, privirea lor, zâmbetul, lumina de pe chipul lor erau ceva miraculos. În momentul acela m-am gândit că ar fi minunat să pot să fac aşa ceva şi la noi în ţară. Stând de vorbă cu clown-ul care lucra, Arno se cheamă el, mi-am exprimat admiraţia şi dorinţa de a putea lucra şi la mine în ţară. Acest om deosebit mi-a spus: “uite, dacă reuşeşti să introduci programul ăsta la tine în ţară, eu vin şi fac un training cu actorii care ar fi dispuşi să facă această treabă!” Asta se întâmpla în ’95. Aşa am făcut.!“
Datorită eforturilor doamnei doctor Alexandra Zugrăvescu, cu susţinerea CliniClowns Olanda şi cu ajutorul UNITER, clownii au pătruns în spitalele bucureştene. “S-a făcut apel la Teatrul Ion Creangă, domnul Cornel Todea a acceptat imediat şi a mobilizat câţiva actori de la Creangă, au venit şi de la (Teatrul) Ţăndărică. Am strâns un grup de 15 persoane, l-am anunţat pe Arno şi el a venit în ţară aşa cum promisese. A lucrat cu ei o săptămână. Ei nu sunt clowni de meserie, ci actori antrenaţi să facă acest lucru: clownerie la patul copilului.“
Unii clowni nu au putut să reziste. După ce au terminat trainingul cu Arno, cei 15 au fost întrebaţi: care dintre voi vrea să rămână? Au rămas 3 … 4 perechi. Ceilalţi au renuntat, dar nu pentru că nu le-a plăcut, au spus: ”nu suport să văd atâta suferinţă, nu pot să lucrez cu copiii ăştia.” Dr. Alexandra Zugrăvescu spune că e absolut de înţeles această neputinţă: “Nu e uşor. Când te duci la Oncologie, la secţia de copii e ceva de o tristeţe maximă. Când încep să apară câte unii mărunţei, drăguţi, cei care sunt pe picioare se mai joacă, dar cu băsmăluţele pe cap şi palizi, cu o anumită căutătură, cu o anumită privire, e greu să lucrezi, mai cu seamă când nu eşti obişnuit cu acest mediu cu care un medic se obişnuieşte prin forţa lucrurilor. Cei care rămân însă, lucrează aşa de frumos şi copiii sunt atât de mulţumiţi… Într-o zi, o doamnă doctor de la Oncologie îmi spunea: “Am venit pe secţie şi auzeam dintr-un salon nişte copii râzând cum nu auzisem niciodată. Era un râs care ajungea până pe culoar. Când am deschis uşa erau acolo clownii şi lucrau cu ei.””
În clipa în care vine actorul la patul lui, copilul simte o prezenţă bună, ca aceea a unui înger, mi-a spus dr. Alexandra Zugrăvescu: “Eram la secţia de Copii Arşi la Spitalul Gr Alexandrescu şi copilul era îmbrăcat tot în feşe gipsate, avea libere doar un ochi, nările şi gura, în rest era tot o carcasă de gips. A inceput clownul să lucreze. Copilul era sceptic, la început nu-l interesa, dar încet, clownul, cu delicateţe, cu gentileţe şi căldură l-a făcut să zâmbească. Puteţi să vă imaginaţi ochii lui strălucitori şi dorinţa de a râde? Nu putea să râdă, dar a zâmbit. A fost ceva unic. Te duce până la lacrimi. Foarte interesant este ce mi-au spus foarte multe mame sau bunici care însoţesc copiii în spital. Îmi spuneau: “Ce bine faceţi că veniţi aici cu clownii! Şi să ştiţi că nu numai pentru copii ci şi pentru noi, că mai uităm de ce suntem aici.””
În decembrie 2009, o primă pereche de clowni a început să lucreze în Spitalul de copii din Braşov. Organizaţia CliniClowns a început o campanie de strângere de fonduri cu ajutorul cărora îşi vor extinde activitatea în cât mai multe spitale de copii.
