Mama zice: Nu aruncaţi drobul de sare în ciorba copilului

Hot:

Avem tendința de a începe să facem copilul un om mare din primele luni de viață: ne grăbim cu diversificarea, îl zorim să se așeze în funduleț sau să meargă, încercăm să îl facem să doarmă toată noaptea, îl imbrăcăm cu replici miniaturale ale hainelor de adulți și conform propriului confort termic, îl înțărcăm repede, îl dezobișnuim rapid sau nu îi învățăm deloc să stea în brațe, îi scoatem degețelele din gură, îl învățăm timpuriu „la oliță”, aplicăm educația coercitiv- corijatoare, forțat și limitativ pentru ei, nelănsându-i să exploreze și să descopere singuri, ci aplicând noi calea cea dreaptă, ortodoxă.

Facem tot ceea ce știm noi mai bine, aplicăm toate shortcut-urile noastre, traduceri și adaptări personale…..ca să nu rateze, ca să îi integrăm cât mai bine și cât mai repede în lumea asta, în familie și societate. Integrarea, în mintea noastră, însă, are aspect de maturizare forțată, de modelare în pattern-urile specifice adulților. Le și transmitem că a fi adult este o situație dezirabilă: vei avea voie să faci multe lucruri când vei fi (mai) mare.

Și de îndată ce ai fost stigmatizat ca ăla cu copil care suge degetul, care nu vorbește, care nu merge încă, simți că ești considerat un om care a ratat, nu că ai lăsat copilul să își facă prietenă lumea în modul lui, în ritmul lui.

Facem orice ca să îi învățăm că a trăi în lumea asta înseamnă a te face mare. Facem tot posibilul să se simtă iubiți și acceptați dar… cu niște condiții.

Sunt multe aspecte pe care le realizezi și le conștientizezi ca izvorând din propriile neajunsuri sau ratări și încerci să le îndrepți, însă rămân multe altele atât de încrustate, încât se confundă cu tine și nu le mai poți dezlipi, lua în mână, privi pe toate părțile.

Mă frământă aspectul aceasta și, uneori, da, am tendința de a aplica cele de mai sus. Îl văd pe Matei și pe toți ceilalți copii născuți perfecți și rapid pervertiți, deteriorați; din nemodifcați genetic, în modificați psiho-social.

Mă macină modul în care aleg eu pentru el: și de multe ori rapid, fară analiză, intuitiv, de fapt, mai degraba, arhetipal; ca să vorbesc clișeic într-un context clișeic, scoțând din sertărașul aferent soluția corespunzătoare: am ales să îl botez, aleg să îi pun în mână anumite jucării, aleg să îl învăț anumite lucruri, îl canalizez către un anumit comportament, aleg soluțiile pentru devenirea lui, valorizez pentru el.

Este o sarcină atât de grea. De fapt, nu grea, ci pe cât de proprie, pentru că vine din natura noastră, pe atât de improprie pentru că trebuie corijată, șlefuită, lustruită, ștearsă de praful propriu. De câte ori am spus în teorie că nu voi folosi NU-ul, însă în mine, NU-ul ăsta există mai mult decât îl doresc, e în piele, nu e un cojoc. În teorie, știu că nu vreau să îi smulg copilului un obiect contondent(!) din mână, însă în practică, m-am surprins de câteva ori trăgându-i-l aproape brutal, anticipând pericole!

În plus, cât din ceea ce fac și aleg, fac și aleg pentru mine ? Câte canalizări nu sunt făcute din ratările și neajunsurile proprii? Îmi doresc multă libertate și neconstrângere pentru el pentru că, la randul meu, m-am simțit constrânsă în copilărie, ghidată către cumințenia lui „așa trebuie” sau „așa e normal’”. De aici și această obsesie de a alege pentru el.

Cauzalitatea este de cele mai multe ori deja probată, fără ca un copilaș s-o probeze. Stim că o să cadă, îmbolnăvească, “se învețe prost” cu mult înainte ca ei să cadă să se lovească, sa se îmbolnăvească, să învețe.

Drobul de sare funcționează perfect. Numai că noi cărăm în spate bolovanul și mai presărăm niște sare după gust (ul propriu) în ciorba copilului.

(Rodica Balaci)