ARSU CRISTIAN
| Hot: |  |  | | | |
Dacă ar exista vreo medalie pentru supermame, sau un premiu în formă de vacanţă în insule exotice ori abonament gratuit la un spa preţ de un an de zile, sau pur si simplu o aură de împrumut, vizibilă pentru toată lumea, fiecare dintre voi, cele ce citiţi aceste rânduri aţi merita să primiţi una dintre aceste forme de distincţie. Pentru că nimic nu este mai frumos şi în acelaşi timp mai greu decât să aduci pe lume în bună stare şi să ridici un copil, până poate să se susţină singur. Primii 18 ani sunt mai grei, urmează alţi 30 -dacă ai noroc- în care să-ţi faci griji că nu termină sesiunea, că are examen de barou, că nici de data asta nu şi-a luat carnetul, că scorpia aia îl ţine sub papuc, că nemernicul profită de lumina ochilor tăi, că nu poate una sau alta, că îi lipsesc aia sau cealaltă. În realitate, nu se termină niciodată. Nu există concediu de la postul de mamă. Nu există promovare – decât spre postul de soacră – despre care vom vorbi cu altă ocazie, cumulat şi cu funcţia de bunică, pentru acelea dintre noi care nu vor avea inima să-şi lase nepoţii în ghearele bonelor.
Şi la capătul fiecărei zile, când îţi contempli unghia ruptă şi flecul cam tocit de la pantof, îţi rămân frânturi, imagini, amintiri ale unor fracţiuni de secundă în care personajul principal te-a făcut să te simţi super. Super Mama. Super Femeie. Super Educator. Super Bucătăreasă. Seara, când e linişte, când puiul tău doarme (sau se preface că doarme), când soţul tău moţăie la tv şi copilul cel mare e în camera lui, trage aer în piept şi gândeşte-te la celelalte. La cele ale căror copil doarme (sau se chinuie să adoarmă) pe un pat de spital, înainte sau după o operaţie majoră, cu branule în mânuţă, cu senzori lipiţi pe piept, cu o durere aici şi una dincolo, cu doar un deget strâns nu prea tare de mâna care nici să tremure nu mai îndrăzneşte.
Acest articol li se adreseaza tuturor acelor mame care au primit o condamnare pe viaţă sau o condamnare la moarte, comunicată rece sau cu o compasiune exersată, de o persoană în halat alb. Şi care au simţit că viaţa lor se termină acolo. Pe holul spitalului. Sau în cabinetul medicului care le-a spus că nu există tratament. Sau că ar costa prea mult. Încotro s-o apuci când auzi asta? Ce să faci mai întâi?
Am întrebat-o aceste lucruri pe o Supersupravieţuitoare. Pentru că doar aşa li se poate spune mamelor ce reuşesc să-şi întoarcă puii de pe ultimul drum. Gabriela n-a renunţat la Mihăiţă, nici când medicii i-au spus în faţă că bebeluşul ei nu are nicio şansă.
Iată ce are ea să vă spună.
“Timp de aproape 10 luni de zile ni s-a tot spus că nu există nici o şansă pentru Mihai. Că trebuie să ne împăcăm cu acest gând şi să facem altul, că nu-i aşa, suntem tineri. Of, Doamne, cât de adevărat este şi totuşi cât de mult te doare acest sfat, oricât de bine intenţionat ar fi el. Aş ruga pe toţi să nu mai dea niciodată acest sfat unor părinţi care se luptă pentru salvarea vieţii unuia dintre copiii lor, oricât de mic sau de mare ar fi acesta.
Cel mai imporant lucru este să găsiţi o soluţie pentru vindecare sau pentru amelioraraea stării de sănătate. Fără această speranţă, practic, nu ai pentru ce lupta. La toţi părinţii cu care ne-am întâlnit le-am zis că, atâta timp cât există o soluţie pentru copil, oricât de ciudată sau trăsnită sau imposibilă ar părea, aveţi un motiv de bucurie şi de luptă. Când toţi medicii mari din lume îţi spun că nu mai are nici o şansă ….. asta nu doresc nici celui mai mare dintre duşmani. Astfel că, din momentul în care am aflat că Mihai are o şansă la viaţă dacă va face un transplant de ficat, nu ne-a mai rămas decât să facem tot posibilul să îl punem pe masa de operaţie. Iar Dumnezeu urma să decidă dacă va trăi sau nu. Fără Dumnezeu nu cred că se poate trece printr-o asemenea încercare. Trebuie să recunosc că nu pot să dau nici un fel de sfat părinţilor care şi-au pierdut un copil, pentru că de câte ori mă gândeam la această posibilitate, mă durea sufletul atât de tare, încât nu ştiu dacă viaţa ar mai fi avut sens pentru mine ulterior. De aceea, întotdeauna am zis că poate aş putea îndura multe, dar să nu trebuiască să îmi îngrop copilul. Şi pornind de la această alternativă, care pentru mine şi pentru soţul meu era mult prea mult de îndurat, ne-am rugat cum n-am făcut-o niciodată, cu sinceritate şi cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu îl poate vindeca, iar noi nu trebuie decât să rămânem fermi pe poziţii şi să nu fim ipocriţi, să nu judecăm, să nu minţim, ci să ne rugăm SINCER. Fără îndrumările unor preoţi deosebiţi poate nu am fi putut să înţelegem ce înseamnă adevărata rugăciune, ce înseamnă să crezi cu adevărat. Duhovnicul nostru, preotul Dumitru Nechifor de la biserica Barnovschi din Iaşi şi preotul Cristian Pomohaci de la biserica din Moşuni-Târgu Mureş, au fost pentru noi îngerii păzitori trimişi de Dumnezeu ca să nu ne pierdem credinţa şi să se înmulţească rugăciunea noastră în faţa Lui.
Mi-am propus să scriu cândva o carte despre toată această experienţă şi lecţie de viaţă pe care ne-a dat-o suferinţa şi vindecara lui Mihai şi sper ca Dumnezeu să îmi ajute să pot aşterne pe hârtie emoţiile şi trăirile reale.
Orice părinte care are un copil bolnav trăieşte disperarea, ca prim sentiment. Oameni buni, vă rog să nu mai folosiţi niciodată acest cuvânt, orice de bine ar descrie starea voastră de atunci. În orice situaţie există şi o parte bună, oricât de mică şi de neimportantă ar părea aceasta. Agăgaţi-vă de orice parte pozitivă şi veţi vedea cum treptat disperarea pe care o simţiţi se va transforma în putere, în motivaţia de a face lucruri imposibile. De multe ori, lumea ne întreba cum aţi rezistat. Eu vă întreb, care era alternativa? Să stau să mă uit la el cum moare? Am avut unele momente în care am conştientizat posibilitatea ca Mihai să nu mai trăiască, însă mi-am propus un scop, să ajungă la operaţie, şi după aceea Dumnezeu va decide. Cu cât ne apropiam mai mult de operaţie, ne-am rugat enorm pentru viaţa lui, pentru recuperare şi, pas cu pas, am ajuns ca astăzi să îl ducem la grădiniţă şi să ne facem griji normale pentru el.
Au trecut 3 ani şi jumătate de la transplantul de ficat. Avem alte probleme de sănătate însă, cum spuneam şi la început, dacă există pentru toate câte o soluţie, atunci suntem bine. La fel de important este ca şi suferinţa copilului să nu însemne o durere continuă, greu de suportat, fără posibilitate de alinare. Am văzut minuni şi am trăit minuni şi de aceea cred în minuni. Se pot întâmpa oricui. Să fiţi convinşi de acest lucru!
După vreo doi ani de la transplant am început să ne gândim la viitor, să ne imaginăm viitorul lui Mihai şi nu am putut să ni-l imaginăm fără un frate sau o soră alături. Eu mai am două surori cu care mă înţeleg foarte bine, iar soţul mai are un frate cu care de asemenea se înţelege. Nu ne doream pentru Mihai, care este foarte sociabil şi prietenos, să crească şi să spere că va găsi un prieten adevărat în viaţă. Aşa că ne-am luat inima în dinţi şi Crăciunul lui 2007 i-a adus lui Mihai un frăţior. Pentru noi au fost nouă luni (şi mai mult) de griji, de speranţe, de coşmaruri, de teamă. Ne doream să fie sănătos. Tot rugăciunile ne-au adus alinare şi, oricât de prinşi eram în grijile vieţii, întotdeauna ne-am făcut timp pentru rugăciune. Şi Dumnezeu a avut milă de noi şi de data aceasta şi Cristian este sănătos şi creşte frumos alături de Mihai. Am căutat mereu exemple pozitive, cazuri reuşite, ca să îmi hrănesc optimismul şi am citit cazurile fără speranţă pentru a mă pregăti pentru ce poate fi mai rău pentru un părinte.
Însă sunt convisă că atunci când faci tot ce depinde de tine, dar absolut tot, inclusiv umilinţe, inclusiv să urmezi cele mai imposibile şi ciudate idei, indiferent de rezultat, de evoluţia copilului, vei găsi puterea de a merge mai departe.
Sănătate şi multe bucurii alături de cei dragi! Este o urare pe care o fac deseori şi mă gândesc întotdeauna la sănătate ca la ceva preţios şi la bucuriile acelea mici, alături de copii, de familie, care aduc linişte şi fericire. Poate că această încercare ne-a făcut mai puternici, ne-a oprit din alergătura aceasta pentru bani, pentru competitivitate, pentru un standard social înalt şi ne-a pus pe primul loc familia, copiii. Sună frumos dar nu este întotdeauna uşor.
Nu îmi place să dau sfaturi, mă consider o mamă normală şi nu doresc nimănui să aibă vreun bolnav în familie, mai ales un copil. Însă dacă Dumnezeu vă dă această încercare, faceţi imposibilul şi nu renunţaţi. Timpul va trece oricum, depinde de fiecare cum va trece acest timp. Dacă nu încerci, nu vei şti niciodată dacă ai fi reuşit totuşi.”
Bravo!