Cum să-ţi păstrezi zen-ul când copilul E acasă

Să zicem că afară plouă şi că ţi-a fost milă să o laşi să doarmă la grădi. Nu că ar dormi pe ace la grădi, dar nicăieri nu se doarme mai bine ca acasă, în patul mamei. Deci, recunoaşte, te-a prostit, de la prima oră a dat din gene şi a zis “da’ mă iei la prânz, mami?” şi tu, evident ai zis “nu ştiu, să vedem…” dar te-ai dus într-un suflet, ţi-ai făcut emisiunea, ai delegat cât s-a putut şi ai lăsat pe mâine tot ce se putea face după mâine la ora 9, ai pus pe mail chestii de lucru acasă şi-ai socotit că daca ea doarme până pe la 16,30 (dă, Doamne) atunci e bine, ai timp să termini tot ce mai e de făcut pe-acasă, e ok, pe urmă puteţi avea o după-amiază agreabilă împreună, poate nici nu plouă. Ea se bucură când te vede, wow, i-ai luat şi lapte, nu-i aşa că facem pâine, da, sigur, scumpa mamei, facem. Pune de pâine, bagă şi o tură de rufe la spălat şi hai, în pat, poate prinzi măcar o jumătate de oră de somn, ce bine ar fi, ce bine ar… Dar socoteala din târg nu se potriveşte cu aia de acasă. Azi copilul n-a dormit. N-a vrut ea. Am mângâiat-o. I-am făcut masaj. Am ţinut-o în braţe. Am rugat-o. Am folosit tonul 14. Am încercat cu şantaj. Nu. Nix. Pe la 16 mi-am făcut o cafea. I-am jurat că la opt fix o să fie în pat. Am încercat să lucrez. Ea a vrut să apese pe smiley. Pe urmă a trântit pe jos ipodul. Pe urmă a vrut o pâine cu unt. Pe urmă nişte struguri. Pe urmă a cerut un film. Nu. Nici măcar nişte desene? Nu. Nici măcar unul? Nu! Mai bine rămâneam la grădi. Ha! Stai că îţi dau eu de lucru. Hai să întindem rufe. Acum că le-am întins, hai să le călcăm pe astea pe care le-am strâns. Călcatul rufelor, puah, o să ziceţi, mi-e urât de ele. Eu le împăturesc frumos, zice Oana, şi le pun în dulap şi gata. Mda. Dar pentru mine călcatul e terapeutic. Mă apucă în special când îmi suflă în ceafă câte o carte. Când începe să mă strângă şi ştiu că în curând nu mai am cum să o amân şi trebuie să mă apuc de tradus. Deeeci. Am călcat toate hainele Irinei. Ea le-a sortat. Aici tricourile, aici pantalonii, aici rochiţele, aici şosetele, aici indispensabilii, asta e a mea, asta e a ta, asta a cui e, mami? Apoi a jucat bingo cu şosete. Cum, bingo cu şosete? Simplu. Se ia un maldăr de şosete. Apoi se întreabă copilul:

- Tu ştii să joci bingo cu şosete?

- Nuuuu, cum vine aia? o să zică plodul.

- Şosetele trăiesc doar în perechi, două câte două. Ia uite şosetele tale sunt desperecheate. Deci trebuie să le ajutăm să-şi găsească perechea. Când găseşti două la fel strigi “bingo!” (atenţie, trebuie să aveţi o mină foarte serioasă când explicaţi regulile jocului!). Ai înţeles?

- Da!

Copilul se apucă să caute între şosete.

- Dingo!

- Bingo, mămico, cu B.

Bingo cu şosete a durat cam 20 de minute, cu tot cu plimbat după apă, mers la budă, cerşit ciocolată şi alte şantaje. Apoi mi-a fost clar că nu mai apuc să calc şi rufele mele.

- Irina, pune rufele mamei la loc în coş, te rog.

- Da, mama.

- Mulţumesc.

- Acum pot să mă uit la desene?

- Nu.

După cinci minute, Irina plutea pe apele învolburate ale oceanului, în corabia ei în formă de sirenă, numită Ariel. E încă destul de mică să încapă în ligheanul de rufe, aşa că a fost corabia perfectă.

- Mami, sunt în corabie!

- Bravo, ai grijă, să nu te prindă piraţii.

- Nuuu, că sunt un căpitan curajos şi îi alung eu pe toţi.

- Vezi că vine un val mare!

- Să fugiiiim, ajutooor!

- Nu fugim, aruncă ancora! Tu ştii ce e aia ancoră?

- Nu.

- Ancora e…. (ptiu, dracu’ m-a pus) un obiect de metal care este aruncat în apă şi ajunge pe fundul mării şi ţine corabia pe loc, să n-o ia valurile.

- A! Cşşşşşşş! Am aruncat ancoraaa! Suntem în siguranţă!

- Bravo, a trecut valul.

- Acum mergem mai departe?

- Da! Ridică ancora.

O văd presând un punct de pe mânerul ligheanului.

- Nu aşa! Trage de sfoară!

- Păi nu, că eu am buton.

- Aaaa. E o corabie cu buton.

- Daaa şi am o sfoară de-aia care se leagă de un stâlp când ajungi la mal!

- Parâmă se cheamă (aferim, Speranţa!).

- Aşa! Parâmă… Legaţi parâma, soldaţi!

- Irina, pe corabie sunt marinari, nu soldaţi.

- Nu! Că a mea merge singură. E cu motor.

- Nu e cu pânze?

- Nu. Şi zboară.

- Cum zboară!?

- Cu praf magic, de câte ori să-ţi spun.

Mda. Apoi a găsit o lanternă. Şi privindu-se în televizorul stins, a tot încercat să vadă dacă e roşie în gât, aşa cum au făcut cei de la salvare acum câteva nopţi, când am avut bal mascat la trei dimineaţa. După zece minute de autocontemplare a tras concluzia că da, e roşie în gât. Acum ce facem? Şi cum spuneam, ca să păstrezi zenul în aceste condiţii poţi doar să te joci. De-a corabia. De-a salvarea. Să ai norocul să-ţi sune telefonul de câteva ori şi să laşi copilul să răspundă. De ce să-ţi baţi capul doar tu? La ce-s buni prietenii? Sigur, o vreme n-or să te mai sune. Dar, pe moment îţi cumperi timp. Da, ţine. Încearcă. Şi nu uita, se zice Bingo, nu Dingo!