Pastila multelor taceri

Hot:

Am mai lasat sa treaca o vreme. Inainte sa (mai) scriu. Poate pentru ca este vara. Poate pentru ca, recent, am fost intrebat „daca n-am cumva ceva mai bun de facut” decat sa scriu si incurajat sa-mi vad de acele lucruri din care chiar ar rezulta dividende. Nu pot sa-mi dau seama si sunt putin malitios, dar vine la pachet cu personalitatea mea. Deh, e doar un capriciu, am sa accept sa fiu judecat pentru asta.
Admit, nu am un raspuns de designer la toate, stiu ca e la fel la mine ca si la voi, ca si la ei, aceia despre care vorbim de obicei, ca doar numai lor li se intampla toate minunile lumii, vezi boli, boli grave uneori, vezi ghinioane, vezi situatii neobisnuite de viata din care nu mai stiu apoi cum sa iasa. Si totusi, un paradox poate, chiar si-atunci cand n-am raspuns, pus in fata unei probleme aparent insolvabile prezentate de un pacient, pica in sarcina-mi sa gasesc, ingenios sau nu, o solutie acolo unde poate nu e vreuna.
Adeseori, constat ca primul si cel mai important pas e acela de a oferi un nou glas pentru vocea care a tacut prea multa vreme. De a re-educa acel vox interior care s-a obisnuit ca nu are aer, poate la altii o fi cum o fi, dar la el nu merg mai deloc corzile vocale ale sufletului. De a intermedia apoi parvenirea acelui glas in lume catre o audienta nesimtita, obtuza si care, plauzibil, palpabil, a tolerat pana la incurajare disparitia vorbei. Daca taci, esti bine tacut. Cu cat ramai mai bine tacut, cu atat esti mai binevenit sa taci in continuare. In lumea mea, a halatelor albe care umbla mai mereu grabite cu niste hartii in mana pe culoar, putini, din ce in ce mai putini se opresc sa te intrebe cu adevarat „ce mai faci”. „Cum iti mai e?”. „Iti este bine?”. „Iti este…rau?”
Dar apoi tocmai in asta sta imensitatea privilegiului pe care-l avem in fata, acela de a vedea omul dezvelit, de a-l vedea vulnerabil, de a-i observa povestea intr-o realitate a viscerului, si-a mirosului, si-a urateniei extreme numita experienta umana.
Cum ajung oamenii in ipostaze obtuze ale vietii imi este, la randu-mi, aproape imposibil sa recreez in cuvinte. Ma consolez la ideea ca pentru fiecare dintre noi apar momente de hazard la care suntem invinsi de statistica improbabilitatilor. Traim cu acea sansa la un milion care mai degraba functioneaza spre extinctie, distrugere si moarte. Exceptia nu te salveaza decat cel mult o data dupa care sansele iti scad dramatic. Pe de alta parte, problemele, belelele, necazurile au o calitate sumativa. Pilula tacerii, metaforic vorbind, e procesul selectiv, evolutionar, a randuri peste randuri de discurs incheiat in aer, neauzit, neascultat, lipsit de raspuns. Esuat. Nu ajungi sa taci „din prima”. Devii tacut pe un drum care nu are decat un singur sens. Undeva, pe el, poate ai sansa sa intri intr-o conjunctura, fie ea profesionala ori nu, din care apar din nou premisele inmuguririi limbajului. Ceea ce nu inseamna ca ai sa si alegi alternativa. Am devenit mai intelept in ziua in care am inteles ca sunt oameni, foarte putini, ce-i drept, pentru care nu exista solutie, rezolvare, vindecare, salvare, apoteoza, spuneti-i cum vreti. Sunt  indivizi care doar disconfirma teoria si nimic mai mult.
Ce-ai sa faci in ziua de maine, tu care inca mai stii cat de aproape esti de nebunie, de boala, de nefericire? Ai sa spui, oare, cuiva? Va sti oare vecinul, sau vecina, sau colegul tau de birou? Vei indrazni oare sa rupi valul tacerii si sa distrugi, la randu-ti, perceptia de imensa normalitate, mincinoasa poate, din jurul tau? As specula ca oamenii aveau deja o buna impresie despre problemele tale. As paria ca prea putini ti-ar intoarce spatele ca sa faca vreo diferenta in decizia ta de bine.
Vorbeste despre problema ta. Vorbeste cu un strain. Vorbeste cu partenerul sau partenera. Cu taximetristul. Cu amanta. Cu parintele instrainat. Cu fratele care de ani buni nu mai are timp de tine. Scuipa pastila tacerii, prea rar prescriptia ei a vindecat pe cineva.
G.