Jurnalul unui psihiatru: La revedere, tati. Mami, tu esti de vina pentru tot…

Hot:

Am deschis la un moment dat, recent, tema parintelui altern in familiile disfunctionale in care parintii sunt separati, au divortat sau – in cazuri mai rare, care pot fi, totusi, o platforma de modelare a teoriei – unul dintre parinti e decedat. Parintele care a „ramas”, parintele care e ofertant de servicii de dezvoltare, devine cel „rau”. In revansa, Plecatul, Absentul, posesorul golului interior lasat in sufletul progenului (de care e in mod direct responsabil) pare sa capete proportii quasi-romantice. Mi s-au plans nu una, nu doua, ci aproape toate mamicile care au luat la un moment dat, de comun acord sau silite de imprejurari, decizia sa incheie o casnicie detrimentala lor, cum sunt pedepsite de copil, care chiar nu intelege ca ar trebui sa se bucure, ca doar e un direct beneficiar al schimbarii spre sanatate, dinspre nefericire. Cruzimea mormanului de bucle blonde e redutabila, agerimea de a detecta punctele vulnerabile extrem de bine acordata emotional, si, fara nici un scrupul, copilul apt a verbaliza o va face. Tu esti de vina pentru tot, mami. Sunt nefericit(a). Mi-e dor de tati. De ce nu vine tati acasa? Tu de ce nu te mai culci cu tati? Inseamna ca acum femeia aia va fi mamica mea? Sa stii ca ai nevoie de un barbat nou. Dar el nu va fi taticul meu. Nu te mai vreau pe tine. Il vreau pe el. Etc. Etc. Unde mai pui ca remarcile taioase vin in completarea unui intreg catastif in acelasi registru, in fapt izbitor de asemanator cu al mamicilor insele preocupate acum sa-si ascunda cu ostentatie calcaiul lui Achile . Copilul „pare” ca ne citeste gandurile, oricat ne-am ascunde. El e intruchiparea arhanghelului empatiei, aici si acum, pentru ca unica lui sansa de supravietuire e sa citeasca perfect semnele de circulatie emotionala ale parintelui din camera. In fapt, coconizarea si-apoi metamorfoza parintelui plecat intr-un fel de fluture miraculos vin tocmai dintr-o dilema empatica, o distilare abortiva a „emotiilor negre” de care vorbeste Miriam Greenspan intr-o lume fara „mobilier al reprezentarilor secundare” de care se leaga si Melanie Klein. Amarul copilului confruntat cu separarea parintilor e uneori atat de amar, ca devine dulce, si ruperea violenta, nepredictibila a relatiei de atasament dintre parintele secund (adeseori tata, dar putem oricand discuta situatii in oglinda) si cel care acum il idealizeaza, il picteaza in culori idilice, e un paliativ pe care creierul deja l-a folosit in relatie cu multe alte obiecte intermediare. Despre „morti” …numai de bine.
Si-apoi, imi spune odata o mamica in plin catharsis personal, cand in sfarsit tata-su  a binevoit sa vina A. s-a purtat ca si cum n-ar fi fost nici o mare branza, ba mai si face mofturi si ne manipuleaza pe amandoi ca sa obtina doar ce vrea el.
Corect. Atata doar ca de aceasta manipulare parintii sunt amandoi, impreuna, vinovati in sensul cel mai bun al cuvantului. Prima mea preocupare, de fiecare data cand am fost implicat intr-o interventie cu parinti divortati in camera, a fost sa le aduc aminte raportul de inaltime/ greutate/ alfabetizare intre ei si copil. Cu ce drept acesti parinti, caut sa le exemplific, atrag in mod infaust copilul in propria lor galeata cu probleme pentru ca, mai apoi, tot ei sa-l arate cu degetul ca fiind culpabil, cumva, ca dintre toti cauta sa-si rezolve cat mai acut problema de supravietuire? N-ar fi poate mai potrivit ca sa infrunte privirea acuzatoare, reprosul, si bunele intrebari din pozitia adultului, si prin ce fac sa recompenseze nu gandirea (sic!), ci culoarea ei emotionala, sa valideze emotiile negative ale copilului atunci cand sunt congruente la situatie, si sa le canalizeze apoi in directii fiziologice? Am o problema, de exemplu, cu mamicile care, auzind de tatal idealizat, deja cauta sa-l demoleze din invidie, gelozie si, poate, o insuficienta intelegere a motivelor. Lor le raspund invariabil ca e nevoie ca ambii parinti sa participe de-o maniera predictibila la viata de cunoastere, explorare si dezvoltare a copilului lor si, pana la proba contrarie, asta presupune ca ambii parinti sa existe in proxima vecinatate a copilului lor, in plan real, dar si emotional. Nu e suficient un cadou la aniversare, nu e suficienta o felicitare de Paste. Nu e util in nici un fel ca parintele caruia i s-a incredintat custodia sa-si „ranforseze” familia ramasa cu munitie impotriva celui plecat. Daca o casnicie a luat sfarsit, este un bun esec pentru ambii parteneri indiferent de „unde” a inceput sau „cine” poarta vina cea mai mare. Pe de alta parte, un bun esec e si un bun inceput. Daca oamenii se despart, si au un copil impreuna, s-ar putea ca despartirea sa le ofere poate primul liant spre o relatie de co-parentare normala, si abia acum sa decontamineze raportul la copilul lor, iesiti fiind din tensiunea anterioara.
In lumea reala, dincolo de toate aceste chestiuni, oamenii sunt oameni, or prin asta, imperfecti. Dintre toate greselile – ma gandesc – pe care le-ar putea exercita asupra copiilor, parintii divortati, cel mai adesea, uita ca prima baza de siguranta in existenta unui mic om, abia intrat in viata, e stabilitatea, crearea unei rutine, a unui „higher ground”, un damb pe care sa existe liniste si siguranta. A-i cadorisi pana peste poate intr-un etern pesches de rascumparare a vinei, a-i gratula cu cadouri cand plang in loc sa le validezi plansul („ca nu mai suportam, trebuia sa se opreasca, incepeam si eu sa plang atunci, acolo”…pai si de ce n-ati plans?…”pai pentru ca eu mi-am promis ca n-am sa mai plang dupa nemernicul ala”) …sunt gesturi ce in cele din urma vor favoriza creionarea in imaginar a „familiei perfecte” care obligatoriu il cuprinde pe Cel Plecat, perfectionat, mai bun decat ar fi putut fi el vreodata.
Am urmari, asadar, vreodata, ca in situatia optima, fiziologica, sa nu avem nimic din parintele „ideal”, ci sa traim doar cu cei reali care ni s-au dat? Nu, nici pe departe. Parentarea pe rand, pe rol, pe abilitati, ofera sansa ca tata sa fie un erou si mama sa fie cea mai frumoasa, ofera sansa ca tata sa transmita munca la suruburi, iar mama gustul pentru estetic si prin aceasta o buna identitate de gen pentru copil unde mult mai tarziu vor cadea mastile, anume ca tata nu prea stie a surubari, iar mama are nasul cam prea mare, ce bine ca prietena mea are nasul mic, sau ca prietenul meu e pictor.
Ruperea cuplurilor e inevitabila in anul 2009, oportunismul relatiilor bazat pe simpla cerere si oferta mult distorsionat de canoanele lumii noi, in care dragostea se practica din cubicul si pe Mess. Oamenii se cunosc, se iubesc, se acupleaza, si-apoi se rup intr-un dans al cromozomilor din care, uneori, se naste-o viata. O viata intre alte 6 miliarde de vieti, micuta, anonima, insignifianta pe marea harta a devenirii noastre. Dar pentru ei, cei ce i-au dat nume, acea viata e singurul obiect de transcendere. Pentru cei ce s-au rupt, cu atat mai mult copilul pe care il au in comun e un obiect de transcendere. Or ca sa asisti la asta, e preferabil sa fi prezent.

Este sarcina – si-o spun din nou raspicat – parintelui prezent, real, prestator de servicii sa co-angajeze celalalt parinte in relatia cu copilul. Nu iti calci mandria in nici un fel daca iti duci copilul la (noua) usa (a) tatalui si ia-l, Gheorghita, ca e fi-tu, mergeti si voi la pescuit. In fapt, istoria dovedeste ca buna sansa de dezvoltare a copilului, chiar in familii mononucleare (de tip „single mum”), este aceea in care exista Tatal, fie cel real, fie un bunic, fie un antrenor de la scoala. Dar e nevoie de un tata, de orice fel, care sa fie prezent, predictibil, patern, peren.

Tags: divort, educatie, parinte altern, parinti