Jurnalul unui Psihiatru: Cand la psiholog, cand la psihiatru?

Hot:

Exista o suma de conceptii gresite vis-a-vis de psihiatri, multe amuzante, dar trebuie ca intre ele varful il reprezinta cum ca noi am fi de fapt „doctori psihologi”. E un compliment indirect facut psihologilor care inca nu si-au dat doctoratul, si o mica anatema pe halatul psihiatrului care tocmai s-a vazut destituit din functia primara, una de medic, catre una de simplu lucrator cu psihicul, cu „soft-ul”. E o separare nefericita, nu exista „soft” care sa aibă alta substanta decat „hard-ul”, dar asta e o alta discutie.

Cand mergem la psiholog, cand mergem la psihiatru? Intr-un univers ideal, al deciziilor bazate pe evidente, ar trebui sa mergem la psihiatru la „primele semne de boala mintala”. In acest moment sunt codate peste 300 de boli psihice pentru care indeplinesc criterii undeva catre 25 – 30% din populatie, adica 1 om din 3. Mai bine de 7 oameni din 10, la un moment dat al vietii lor, vor avea semne de afectiune mintala, oricare ar fi ea, si contingent la varsta. Fiecare varsta, mai mult, are bolile ei psihice. Unele boli sunt mai severe, cum e schizofrenia. Altele sunt chiar la interfata cu normalul, cum ar fi ticurile verbale care trec neobservate desi sunt marca unei afectiuni tratabile la psihiatru. Si asta pentru ca pana si cea mai benigna conditie poate deveni suparatoare daca se petrece (prea) frecvent sau cu o intensitate care pericliteaza, care interfera cu functionarea individului in mai multe domenii ale vietii sale.

Dar poate tie nu iti place psihiatrul. Citesc, si ma minunez, dar continui sa citesc cu  incredere despre motive pentru care cineva si-ar trata boala psihica la psiholog si doar la psiholog. Primul ridicator de zambete este ca noi, psihiatrii, tratam „simptome”, iar psihologii trateaza „cauze”. Nu e deloc adevarat, e o dihotomie artificial creata intre profesii ingemanate, dar totusi atat de distincte.  Incurajez pe oricine sustine asta sa fie pregatit sa semneze dedesubt pentru a fi chemat ulterior la bara. Altul este ca noi, psihiatrii, tratam „boli”, iar ei trateaza „probleme”. Corolarul acestei afirmatii este unul dublu, in primul rand in plan dezirativ (cine vrea sa afle ca e bolnav? Asa, cu probleme, putem sa mai traim; suntem sanatosi, avem probleme) si in al doilea rand in plan fenomenologic si-o spun fara urma de patos. Fenomenologic eludarea naturii reale a unei probleme face ca cel putin o perioada de timp interventia in boala psihica sa fie intarziata/ complicata/ „zangalita” cum imi place mie se zic de persoane mai putin instruite in diagnosticul psihiatric, si a caror diagnoza psihologica este una nu rareori dubioasa. Luati individ cu individ, psihologii pot fi excelenti, si inca sustin ca cei mai buni stiu cand sa isi trimita „clientul” la psihiatru. Dar in genere facultatea de psihologie romaneasca nu scoate absolventi pregatiti sa trateze oameni, ci doar mai apoi, daca se formeaza intr-o oarecare scoala de psihoterapie, sa faca asta ca psihoterapeuti. Un psihoterapeut e altceva decat un psiholog, asa cum un psihiatru e altceva decat un medic generalist.

Dar intre timp in lentila publica „psihologii spun” si „psihologii sustin” si „psihologii sunt de parere ca”. Este eroarea impardonabila a presei ca imputerniceste o categorie sociala cu abilitati pe care acestia nu le au si nici n-au caderea sa le aiba.

Sustin in fata nu doar a pacientilor mei, dar si a oricarei persoane cu care vin in contact si care ma provoaca la un astfel de dialog, ca noi, medicii psihiatri, trebuie sa fim in nodul retelei de interventie si tratament pentru cel suferind de o afectiune psihica si asta din doua motive cruciale. Unu pentru ca suntem medici si putem integra „ce-i mai bun din ambele lumi”. Nu exista bolnav psihic fara o comorbiditate, fara un „altceva pe langa” de natura fizica fie in trecutul lui, fie in prezent fie aproape invariabil in viitorul sau. Apoi suntem abilitati, spre deosebire de psiholog, cu unelte medico-legale atat de importante in relatia cu anumite tipologii de pacient. Am sa enumar cateva situatii, fara a avea pretentia ca le-am identificat pe toate.

In primul rand psihiatrul are abilitate de prescriptie a unor substante asa-zis „controlate”. Lumea le cunoaste drept sedative, tranchilizante, pastile de nesimtire, nebunele si-alte acronime care mai de care mai colorate. Adevarul este insa ca sunt multe clase de medicamente foarte utile in tratarea unor boli devastatoare care pot conduce repede, si dureros, la moarte daca sunt lasate nesanctionate. Uneori vorbim de moartea pacientului, cum e in cazul unui suicid completat; alteori vorbim de moartea sau ranirea grava a unui inocent, cum e cazul recent al unui schizofren dintr-un oras din Moldova care a ucis o fetita pe camp pentru ca „se luase de familia lui si a auzit-o el in gand”. Mai rar vorbim de moarte by proxy, o situatie in care din diverse motive individul fuge, pleaca, isi neglijeaza starea de sanatate si devine un vagabond, in sensul nord-american al cuvantului. Dromomania, caci de asta vorbim, atinge mai ales persoane varstnice si uneori cu un teribil deficit cognitiv.

In al doilea rand psihiatrul se afla eminamente cu un picior in medico, si cu celalalt in legal. Exista situatii in care medicului psihiatru i se cere sa vine sa certifice cu privire la capacitatea psihica a unui individ; uneori e in situatii de urgenta in care psihiatrul, si NU psihologul, are capacitatea de a depriva, temporar, individul din drepturile lui cetatenesti pentru ca il considera un pericol public pentru el, sau pentru alte persoane, cum e in cazul unei tentative de suicid iminente sau in cazul unui episod de manie (Vlahuta povesteste, de exemplu, cum Eminescu a venit intr-o seara la ei surescitat la cina si, la un moment dat, s-a ridicat si-a plecat uitandu-si umbrela si, incaltat doar cu un pantof, a luat-o zglobiu prin ploaie). Aceasta deprivare de libertate este stabilita prin lege si se prevaleaza de o dezbatere morala cu privire la „ce-ar trebui facut”, este momentara si intr-un numar de situatii salveaza vieti. Recent un domn moderator al unei televiziuni private remarca, intr-o isterie propagata, ca e „imposibil” sa supraveghezi o persoana 24 de ore din 24 si ca „daca vrea” tot se va sinucide. E o mantra repetata in diverse cercuri si, din pacate, intens neadevarata. Putem, in crizele acute suicidare, sa supraveghem bolnavi 24 de ore din 24 pana cand trece furtuna chimica. Mai mult, putem sa le tratam bolile subiacente; uneori persoanele au episoade psihotice de cauza organica, alteori sunt intoxicate cu substante psihotomimetice, sau trec printr-un eveniment de viata major care evoca, pe distante scurte, ceea ce francezii numeau, clasic „bufeu delirant anxios”. Lista poate continua. Dar suicidalitatea paroxistica nu dureaza o vesnicie. Exista o fereastra de vulnerabilitate in care trebuie actionat viguros presupunand ca asta vrei sa faci. Cu multa dragoste pentru psiholog, spun ca rareori o simpla discutie e suficienta. Este unul dintre motivele pentru care majoritatea oamenilor sustin ca e greu, daca nu cumva imposibil, sa prezici suicidul. Corect ar fi sa spui ca e greu sa-l prezici cu 100% acuitate. Dar poti face lucruri pentru a-l preveni, sau pentru o interventie precoce. Psihologul intervine teribil in lantul interventional si poate si in preventie, dar cu siguranta ii lipsesc uneltele necesare, legal vorbind, sa poata controla o situatie de-o asemenea volatilitate.

Nu in ultimul rand, psihiatrul este identitar in praxis, si malpraxis. Chiar daca profesia de psiholog e reglementata de un Colegiu, si o Federatie, care au crescut mult standardul de practica in psihologie in Romania, spre lauda lor, raman multe ferestre de vulnerabilitate atunci cand din varii motive profesionistul nu e foarte…profesionist. Adevarat este ca stiu si multi psihiatri care nu trateaza cum se cuvine, la fel cum stiu multi cardiologi prosti, multi chirurgi execrabili si-asa mai departe. Dar prin lege noi, medicii, putem fi trasi la raspundere pe o filiera pre-stabilita. Ai zice ca asta nu e motiv sa alegi psihiatru in locul psihologului, dar intr-o lume in care amandoi ofera, pe bani, servicii premium, si asta cantareste in balanta. Psihiatrul isi pune o parafa pe o hartie pe care, daca scrie ceva gresit, poate fi apoi chemat in judecata si intrebat de ce a procedat asa. Standardele noastre de practica in lumea larga sunt mult mai stringente, si probabil ca si in Romania va fi asa in curand, standarde care urmareasc nu doar identificarea corecta a unei boli, sau probleme de sanatate, dar si corectul ei tratament si obtinerea vindecarii, sau ameliorarii semnificative cand vindecarea nu e posibila.

Stiu ca, scriind acestea, nu pot fi obiectiv. Sunt, pana la urma, psihiatru. Si sunt mandru ca sunt psihiatru la fel cum stiu ca si un psiholog e mandru ca e psiholog. Lucram bine in echipa, mult mai bine decat atunci cand ne situam pe pozitii adverse. Inteleg demersul istoric al psihologilor si sociologilor, in Romania, de a-si gasi o identitate pe seama spiritului razboinic in care au „provocat” lumea sa se uite mai mult la ei, si mai putin la „ceilalti” care reprezinta diverse „vechi regime”. Dar gata, suficient. Imi e teama ca prin deja proverbialul „psihologii sunt de parere ca” facem un rau incalculabil unor oameni privati astfel de ajutor de calitate. Imi e teama ca drumul catre un serviciu de sanatate mintala, si-asa ingrozitor de lung acum in Romania, va deveni si mai lung. Cu drag pentru psiholog, dar va face bani buni din oameni pe care nu-i va vindeca niciodata, si nici foarte mult bine nu le va face. Demonizarea tratamentelor psihiatrice a fost o miscare buna de PR intr-o vreme cand anti-psihiatria avea mult mai multi adepti. Stim astazi, dincolo de indoiala, ca intr-o lista numeroasa de ocazii putem sa ajutam pe astfel de cai persoane care, inaintea anilor  ’50, ar fi fost tratate psihanalitic sau dupa diverse „retete” fara un suport empiric suficiet. Multi dintre ei si astazi prefera astfel de practici si, insuficient informati sau – si mai rau – dezinformati de oameni care ar trebui sa isi faca treaba in a educa potrivit semenii lor, traiesc in suferinta cu boli pentru care avem solutii. Solutii care ar trebui trivializate, vulgarizate, si impartasite omului. Noi, psihiatrii, avem marele pacat de-a ne fi cantonat in turnuri de fildes, in spatele birourilor, in spatele atitudinii martiale de halat apretat si nimic mai mult, si in general suntem persoane deloc simpatice. Avem o aura de doctor Mengele sustinuta, intr-o buna masura, de educatia pe care am primit-o in a fi doctori. Si ne dauneaza ingrozitor. Nu ajuta foarte mult nici mitocania monumentala a unora dintre noi, nici propensitatea la abuz in profesie.

In concluzie iata raspunsul meu la intrebarea din titlu: oricand exista suspiciunea unei suferinte psihice agregate si nu doar tranzitorii (deci undeva la pragul a 10 – 14 zile de suferinta continua, in cazuri selecte cum ar fi mania mult mai devreme, la 4 – 7 zile) trebuie sa cauti sfatul unui psihiatru. Nu-ti va pune diagnostic de boala doar „asa”, de fason. S-ar putea sa-ti puna diagnosticul de „sanatate mintala” si impreuna sa gasiti alte raspunsuri la „de ce”-urile problemei tale. Te va trimite la psiholog care are darul sa a) continue evaluarea si b) sa aplice un tratament standardizat, pe partea lui, care contribuie la ameliorare simptomatica. Un adagio in psihoterapie e ca „nu poti schimba ce nu recunosti ca e o problema”. Impreuna puteti descoperi lucruri de schimbat care pot, sau nu, sa contribuie la suferinta ta subiectiva originara sau nu, dar in orice caz sa iti amelioreze calitatea vietii.

This entry was posted on Thursday, July 15th, 2010 at 09:44 and is filed under Jurnalul unui Psihiatru. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.