ARSU CRISTIAN
| Hot: |  |  | | | |
In urma cu mai bine de un an publicam in ZC un articol, editat in doua „episoade”, privind tulburarile de somn la copil, in speta cosmaruri, vise urate si faimosul pavor nocturn. Raspunsul de-a lungul lunilor care a urmat a fost surprinzator. Au fost intrebari. Au fost parinti a caror constiinta a fost ridicata intr-atat incat sa ceara ajutor, si informatii, cu privire la somnul copiilor lor.
La distanta, si poate cu cuvinte mai simple decat in textele originale, caut sa structurez o suma de observatii utile din practica mea clinica, din „carti” si articole pe care le citesc, si din ceea ce insist sa numesc „medicina bunului simt” asa cum am deprins-o de la altii. Si incep cu o prima remarca, nucleul de fapt pentru problema in cauza. Dereglarile de somn, atat la adult dar si la copil, sunt rar primare, adica datorita unei boli a creierului, cat mai frecvent simptomatice, sau secundare, adica in contextul unei alte probleme de sanatate. Aceasta problema de sanatate trebuie cautata, si solutionata pe cat posibil. Daca ea este solutionata, atunci somnul va urma si el.
Ar trebui sa consulti un medic pentru cosmarurile copilului tau? Intr-o lume civilizata da, cu siguranta. Ce medic ar trebui insa sa consulti? Primul e medicul de familie. Al doilea e pediatrul. Al treilea e psihiatrul de copii. Nu pot sa o spun mai raspicat, problemele de somn nu se rezolva la psiholog decat dupa ce ai trecut pe la doctor. De multe ori parintii au nevoie de unele unelte eficace pentru a micro-gestiona existenta copilului lor, si nu au nevoie de un halat alb in incapere. De aici incepe psihologul, si el poate avea o contributie vitala la efortul de echipa. Alteori parintii poarta ochelari de cai ei insisi si desconsidera abilitatea copilului, chiar la varste foarte mici, de-a fi un receptacul pentru stress-ul familial. Doar pentru ca nu discuta in prezenta lui de grijile cotidiene nu inseamna ca prichindelul nu intelege. Intelege tocmai acolo unde uneori adultul nu mai e conectat, adica visceral, in lumea faptelor concrete, a simturilor subtile, gust, auz, intuitie a starii de rau chiar cand nu ii poti da nume. Catalogul grijilor familiale care tulbura universul unui copil e imens, si creste cu atat mai mult cu cat acesta e tinut intr-o bula de cristal. Ar trebui protejat? Da, cu siguranta. Dar trebuie el musai sa fie exclus de la acele discutii care il privesc direct si personal? Apoi este un lucru pe care il spun, invariabil, parintilor care sustin ca au „copii cu probleme”. E foarte posibil ca lucrurile sunt de fapt invers. Copiii lor au parinti cu probleme, si sunt atat de destepti, si inspirati, si practic dotati evolutionar, incat vor trage un semnal de alarma corect, si coerent, si-si vor aduce mamica, sau taticul, sau pe amandoi, in fata medicului. Trebuie sa recunoastem ordinea lucrurilor. Parintii (de regula) pot supravietui fara copii. Pot munci, produce, manca, genera calorii etc. Copiii nu au (inca) acest lux. Pentru ei parintele este conditia obligatorie de supravietuire. Si-atunci natura i-a dotat cu parghii viguroase prin care un copil isi poate conditiona parintele. Nu e „manipulare”, asa cum interpreteaza unii dintre pacientii mei cu naduf dupa o serie de nopti nedormite. E un limbaj al disconfortului pe care copilul il pune pe masa, pentru ca vede o problema, pentru ca problema cu pricina il doare (la propriu si la figurat), si pentru ca exista o iminenta in sensul ca nu poti sa lasi la nesfarsit lucrurile in status-quo. Nu e nici „solicitare de atentie” in sensul peiorativ, asa cum uneori remarca bunicile mai sfatos. Poti sa ajungi si la o astfel de concluzie, dar pentru ea e nevoie sa fi raspuns deja la o serie de alte intrebari.
Unii parinti imi scriu de continutul cosmarurilor copiilor lor. Am sa le raspund sec, si imi asum un astfel de raspuns. Continutul nu are nici o importanta. Ce importa e cat de mult distress, sau suferinta, provoaca un astfel de continut. Importa cat de mult poti lega un astfel de continut la un trigger din mediu, sau la o problema de sanatate, sau ceva care e noxic, si deci poate fi inlaturat. Iata deci ca cea mai buna cale este sa ajungi foarte repede la psihiatru, iar psihiatrul sa iti indrume pasii catre toate celalalte specialitati care pot sa rezolve un astfel de puzzle. Optiunea este asa, si nu altfel. Chiar daca e plauzibil ca o indigestie, sau o infectie, o stare febrila, o boala contagioasa a copilariei, sau alte entitati declanseaza, intretin sau prelungesc o tulburare de somn, cand somnul devine simptom principal e nevoie de contributia noastra, a psihiatrilor.
Copiii nu sunt bibelouri. Au forta vitala. Au resurse nebanuite, robustete care in anumite momente o depaseste de departe pe cea a unui adult. Ei rezoneaza, insa, sonor la schimbari bruste in traiectoria vietii lor, in limbaj mai tehnic au “reactii de adaptare” unde pot intra in impas, si-acest impas va insemna insomnie, sau somn agitat, neodihnitor, sau vise urate. In impas regula de aur e ca orice copil, ca un veritabil robotel, face initial pasul inapoi in dezvoltarea lui. Adica regreseaza. Va vrea sa doarma cu mami in pat. Va avea refuz alimentar, sau toane, capricii, va face in pat chiar daca anterior era perfect continent, si in mod evident va avea o tulburare a dispozitiei. O tulburare de dispozitie nu inseamna ca e suparat, si-apoi ii trece. O tulburare de dispozitie e o calitate particulara a emotiilor acelui copil care in loc sa fie volatile, si in general nepolare (adica veselie/ tristete/ furie/ frica in cantitati adecvate si legate de context) se „aduna” catre un anumit varf de dominanta. Copilul fie devine trist in majoritatea timpului, fie e foarte anxios, refuza autonomia, fie e furios, loveste, sparge, are o toleranta scazuta la frustrare, si abandoneaza comportamente adecvate sociale, la gradi sau acasa. Aici ma confrunt de obicei cu o rezistenta la parinti, anume ca domnule doctor, dar nu face tot timpul asa, sau nu face asa decata acasa, sau la gradi, sau in parc, sau sambata si duminica etc. Spun rezistenta pentru ca e un paradox logic; anume ca ei recunosc calitatea dispozitionala a emotiei, vezi tristete, pe axa timpului, dar o contextualizeaza, o plaseaza intr-un domeniu care ii scoate, pe ei, basma curata. Una la mana. Doua la mana vezi Doamne copilul n-ar avea voie sa fie trist, ca „doar de-aia e copil”. Nimic mai fals. Asa cum adultul are un ficat si-un pancreas, si copilul are un ficat si un pancreas. Asa cum adultul poate fi trist, asa si copilul poate fi trist. Nu sunt galaxii indepartate, ci e acelasi colt de univers.
Iata de ce cand vine vorba de gestionarea emotiilor adultul n-ar trebui sa propuna reguli de la care, emotional, parintele are privilegii iar copilul nu. Un exemplu minunat pe care l-am primit la un moment dat in formarea mea e acela al tatalui care tipa, la copilul lui, „nimeni in casa asta nu are voie sa tipe”. Ce credibilitate ar putea sa aiba?
Copilul ramane totusi copil. Ce calitate reprezinta oare o atare afirmatie? Vorbim de copii ca un fel de produs al cenzurii, ca inhabitanti ai unei Inocente pe care noi am pierdut-o. Si poate ca asa si trebuie sa fie. Imaginarul, fantasticul, improbabilul, etericul, toate sunt ingrediente ale unei vieti frumoase la prescolar, scolar, si pre-puber. Prin fantezie, prin poveste, introducem realitati in intelectul copiilor pe care ei, apoi, ramane sa le demistifice, sa le decodifice, sa le ancoreze in realitatea lor de zi cu zi. Mult din acest proces de distilare se petrece, ca si cresterea oaselor, in somn. Nu violenta excesiva – de exemplu – perverteste somnul de copil, cat insecuritatea, liberalismul unora care ar matura mai repede pe cineva incat sa „inteleaga realitatile lumii in care traim”. Lasa-i sa nu inteleaga. Si reproduce in jurul lor o lume mai buna, o lume „cum ar trebui sa fie”. Dar nu te scoate pe tine insuti/ insati din ea. Nucleul atomic al comunitatii tale e familia, iar in familie exista drepturi, responsabilitati, si realitati partajate. Toata lumea joaca un rol, si este o persoana. Fiecare contribuie. Fiecare primeste. Fiecare are un cadou de la celalalt pe care il da apoi mai departe unitatii lui familiale. Intreruperea acestui lant de incredere precede, si nu rareori provoaca, stress, boala psihica a la limite, si mizerie umana.
