ARSU CRISTIAN
| Hot: |  |  | | | |
Natura are momentele ei de neinteles. Ia venirea pe lume a unui copil, de exemplu. „Ar trebui” sa fie unul dintre cele mai frumoase momente din viata, „ar trebui” ca, dupa lunile de sarcina si toata angoasa devenirii, si-a burticii care creste, si-a picioarelor care lovesc in vezica, a edemelor la glezne si-a furtunilor hormonale, sa te bucuri de reusita. Ar trebui.
Si totusi foarte multe proaspete mamici ajung, in prima luna dupa ce-au nascut, sa aiba stari intens emotionale in care se combina tristete, cu anxietate, cu preocupari uneori intens obsesionale vis-a-vis de propria calitate. Unele sunt normale, de asteptat, altele lasate neverificate pot ajunge la proportii bizare.
Aceasta stare tranzitorie in prima luna dupa nastere nu e depresie post-partum. Apare mai ales la mamicile primipare, cele care au primul copil, la femeile tinere si care au un sistem de suport mai fragil. Englezii i-au spus „baby blues” (melancolia legata de copil) tocmai pentru a accentua ca nu ne referim la altceva decat o stare tranzitorie, fiziologica, una care poate necesita consiliere, dar care nu ar trebui sa ingrijoreze nici mamica, nici familia acesteia. Dincolo de explicatiile psihologie, trebuie spus, exista o ratiune foarte simpla care explica, justifica, si motiveaza starea de care vorbesc. Anume lactatia. Lactatia e un fenomen miraculos in existenta unei femei care reprezinta o continuare, o consecinta, a sarcinii. Glanda mamara secreta lapte cu „dezlegare de sus”, anume de la o glanda numita hipofiza. In interiorul acestei glande se secreta o substanta numita prolactina (pro = pentru, lactus = lapte) dimpreuna cu multi alti hormoni, despre care n-am sa aduc vorba aici ca sa nu complic peisajul. Prolactina, in mod normal, e inhibata activ de catre semnale venite de la nivelul lobului frontal al creierului prin niste neuroni care secreta dopamina. Deci, insist, exista o legatura intre dopamina, si prolactina, care face ca femeia inafara sarcinii sa nu aiba secretie mamara. Atunci cand mama naste, in primele saptamani cand incepe sa alapteze, dezinhibarea hipofizei si cresterea nivelului de prolactina (pregatite deja din perioada sarcinii, trebuie spus) se fac si pe seama scaderii nivelului de dopamina din anumite parti ale creierului. Dopamina nu scade la comanda, ci e metabolizata de o enzima numita MAO. Aceasta enzima e in stransa relatie cu hormonii feminini de sarcina si stim astazi ca, in prima saptamana post-partum atinge niveluri maxime in creier. Iata de ce apare un fenomen care, initial, e fiziologic.
Scaderea dopaminei e, deci, corelata cu aparitia simptomelor depresive, anxietatii, si a gandurilor obsesive.
Functie de bagajul individual al femeii si-al „originilor ei”, care pot fi mai mult sau mai putin sanatoase, o proaspata mamica va simti mai acut, sau nu, aceasta schimbare de hormoni si neuromediatori in viata ei, una care ar trebui sa fie temporara si sa fie adresata tocmai de actul SUPTULUI. Copilul care suge la sanul mamei o vindeca de baby-blues. Terminarea unei „sesiuni” de alaptare se face prin multiple mecanisme, unul fiind tocmai acesta, la nivelul creierului. Vederea copilului, experimentarea starii de uniune si comuniune dintre mama si copil, reprezinta mijloace naturale prin care acestia doi „colaboreaza” la sanatatea amandorura. Un lapte bun calitativ, fara multe molecule de stress, fara stimulanti preluati din alimentatia mamei, dimpreuna cu un bun orar de supt, sunt, in fapt, tot ce e nevoie de cele mai multe ori pentru ca starea de blues sa treaca, timp in care de „consilierea psihologica” de fapt se ocupa sistemul largit de sprijin al mamicii: sotul, mama, sora/ cumnata/soacra etc. De obicei exista o persoana care ia pozitia dominanta vis-a-vis de „acele lucruri” pe care orice mamica trebuie sa le deprinda repede dupa ce naste, iar restul se perinda si isi aduc contributia la traversarea primei etape post-partum.
Pentru unele femei, insa, dezechilibrul nasterii si alaptarii nu face decat sa dezvaluie o vulnerabilitate pe care ele o aveau dinainte. Nu vorbesc aici de cazurile extreme, de mame care traverseaza traume teribile in perioada sarcinii si care se trezesc singure, abandonate, si cu un copil. Le consider un capitol complet separat in care nu vorbim de depresie post-partum in sine, ci de o reactie de stress post-traumatic complicat. Nu, aici vorbesc de situatii in care dincolo de aceasta fereastra a primelor saptamani se coaguleaza, la proaspata mamica, undeva cam la timpul cand incep colicile copilului, modificari subtile, dar ulterior spectaculoase, care anunta boala depresiva cu debut post-partum (sau mai putin corecta „depresie post-natala”). Este o depresie aparte de multe ori, cu letargie, oboseala extreme, retard psihomotor si o incetinire a functiilor cognitive dimpreuna cu iritabilitate, schimbarea regimului de somn, si uneori idei suicidare intense inclusiv cu caracter extins, adica suicid – homicid. Acestea din urma sunt ocurente rarissime, dar trebuie luate in considerare de fiecare data cand eu, de exemplu, primesc la mine in practica o proaspata mama cu depresie post-partum. Grija pentru binele copilului uneori este nerealista, intre mama si acesta se formeaza un continuum de micromanie, adica grija si ruminatii referitoare la „sanatatea” copilului, la cat ia in greutate, daca chiar a fost dorit, daca chiar merita toata schimbarea, daca mama va putea sa continue sa fie si femeie, daca inca e atractiva s.a.m.d. Dupa luni de transformare a corpului in sensul acomodarii fatului, si-apoi dupa trauma nasterii, femeia ramane, in lunile post-partum, cu sarcina dificila de a purta un corp care e altfel decat si-l aducea aminte inaintea sarcinii; unde mai pui ca in relatia cu partenerul subiectul atractiei fizice poate sa reprezinte un motiv de tensiune. Simplul bun contact psihic cu partenerul si „atmosfera de dialog” pot sa nu fie suficiente mai ales cand aceste preocupari ale mamei devin prevalente, si pierd contactul cu realitatea.
Daca aceste probleme devin, predictibil, principala stare de fapt a zilei, zi de zi, pentru 10 – 14 zile consecutive ar trebui ca familia sa consulte un medic psihiatru. Cand sugerez consultarea unui medic psihiatru ma refer la initierea unui lant de discutie care nu-l include doar pe acesta, dar unul in care psihiatrul ocupa o pozitie centrala. Langa psihiatru isi fac loc, obligatoriu, pediatrul, ginecologul, psihologul si apoi, cel putin la fel de important, familia si sistemele de suport largite (prieteni, colegi etc.). Psihiatrul poate sa evalueze daca e vorba de depresie post-partum sau altceva. Printre lucrurile care de obicei sunt „altceva” se numara, in cazuri mai grave, psihoze post-partum care pot sa inceapa cam la fel, dar unde delirul, si halucinatiile, constituie elemente centrale. Simptomele de depresie post-partum pot reprezenta, de fapt, disfunctii majore sau un impas nerezolvat in dinamica familiala si unde aceasta reactie poate fi doar un semnal de alarma ca „ceva nu merge”. De multe ori ii spun „sindromul tatalui in mod notoriu absent”, pentru ca absenta tatalui care, surprinzator, isi gaseste sa lucreze peste program tocmai in perioada dupa ce i-a nascut nevasta isca, in familie, tensiuni care genereaza o reactie depresogena la mama. Problemele de sanatate ale copilului la varste foarte mici, sau disfunctia ginecologica prelungita a mamei, pot sa fie asociate, si evocate, de o dispozitie trista si/ sau lipsa de energie, sau iritabilitate, dupa cum au fost enumerate mai sus. E crucial pentru mamica sa inteleaga ca efortul rezolvarii problemelor cu care ea se confrunta este unul de echipa, dar orice echipa are un capitan, asa cum orice orchestra are un dirijor. Psihiatrul e dirijorul orchestrei cand vine vorba de tratamentul bolii afective cu debut post-partum. Prima, si cea mai importanta problema care se pune, face referire la siguranta si bunastarea copilului mic. Anul acesta Asociatia Americana de Psihiatrie a re-evaluat riscurile vs. beneficiile intreruperii alaptarii in cazuri de depresie post-partum pentru a permite initierea tratamentului salvator al depresiei la mama; se considera ca beneficiile sunt nete, deci un prim pas va fi acesta. Pediatrul este cel care va gestiona, si monitoriza, trecerea la o formula de lapte. Ginecologul va contribui cu tot ce inseamna ablactatia, daca este nevoie, si mijloacele aferente prin care aceasta se poate face. Psihiatrul si psihologul vor gestiona problema de baza, anume boala depresiva, constienti fiind amandoi ca ea pune un risc vital si pe mama, si pe copil, si deci poate deveni o urgenta. Trebuie aici sa insist ca depresia post-partum nu se trateaza la psiholog decat in masura in care acesta e inclus in echipa de lucru de mai sus. Oportunist, si ne-legat de ceilalti, psihologul e doar o spita la o roata care inca nu s-a format si, fara celalalte masuri, nu va putea sa gestioneze o boala care se poate dovedi mortala.
Cu tratament, si interventie precoce, aceasta afectiune care apare dupa nasterea copilului, si care o priveste in mod exclusiv pe mama dar (ulterior) tot sistemul familial se trateaza si se vindeca. Prognosticul la mamele care fac depresie post-partum, dar nu au antecedente de boala psihica in familiile lor, sau ele insele, este excelent. Este important ca ele sa inteleaga, totusi, ca in primele 12 luni dupa un episod depresiv post-partum e cuminte sa tina aproape de psihiatru, si echipa lui ante-mentionata, pentru momente volatile in care e posibil ca dispozitia depresiva sa revina. Am paciente care vin, dupa astfel de probleme, pentru evaluare la 3 luni – 6 luni pentru a discuta experienta lor in timpul trecut vis-a-vis de episodul trait. Multe dintre ele imi evoca angoasa de a mai trece prin asa ceva. Odata vindecata, depresia post-partum ramane un nemesis pentru majoritatea mamicilor care mai doresc sa aibă copii, sau care se intreaba daca nu cumva li se va intampla asta „din senin”. Lor le explic mecanismele prin care depresia apare, se intampla, si se vindeca, si-apoi exploram impreuna care sunt strategiile care pot preveni recurenta. Un regim de viata stabil in primele 12 – 18 luni post-partum este cheia. Exista tari, de exemplu, unde mamele stau 4 luni acasa apoi revin la serviciu, ca asa le da voie statul si legea locului. Se vor simti impresurate, de multe ori, si vor claca. In alte tari dupa 6 – 8 luni mamele se simt pregatite sa revina in munca. Am insa paciente care stau si 2 ani acasa. Nu exista o regula de aur, cert este ca revenirea la un regim structurat de activitati e bine sa se faca treptat, pe cat posibil devreme si fara obligativitatea de a sustine „sarcina utila” alta decat grija copilului. Apoi alimentatia. Mamele inteleg foarte repede ca lucruri pe care le mananca afecteaza calitatea laptelui, deci si-a suptului, dar si a somnului la copil. Un copil care nu doarme bine e un factor de distress pentru parinte, dar nu tot timpul copilul nu doarme bine pentru ca „de-aia”. Exista motive. Mamele trebuie sa manance bine; efortul de-a slabi grabnic, si excesiv, poate sa precipite depresie prin depletia de resurse esentiale de aminoacizi cum sunt tirozina sau triptofanul, din care se fabrica dopamina respectiv serotonina. Evident dupa 9 luni abia astepti sa „reincapi” in rochia aia pe care ai purtat-o in luna de miere, sau in vara lui douamiipatru la mare. Eu, cand mamele imi spun asta, le promit ca vor trai toate acestea, dar cu rabdare si de preferinta dupa 3 – 4 luni de la nastere, rastimp in care si ele, si copilul, si toate mecanismele angrenate acestora, se acordeaza fin astfel incat sa poata sustine efortul de-a „reveni la forma”. Si, in cele din urma dar nu la final, in vietile mamelor e nevoie de iubire. Poate parea ciudat, venind de la psihiatru, sa sustii asa ceva. As putea impacheta vorba asta in jargon tehnic dar nu am sa o fac. Proaspetele mamici au nevoie la randul lor sa fie iubite, si laudate, si apreciate, si validate in pozitia lor, atat de catre partener cat si de sistemul de acceptiune sociala, adica restul familiei si prieteni. Suntem unitati ale unei imense retele de suport, si bio-psiho-social depindem de dragostea, si apropierea celor din jur. Nu ma refer la ea ca la un element filozofic, ci pragmatic. In Analiza Tranzactionala unitatile de recunoastere se numesc „strokes” („atingeri”). O mamica are nevoie de multe atingeri. Povestea de succes incepe de aici.
excelent. de dat mai departe!